Asta am făcut cu viața mea atunci, în ultimele două săptămâni din iulie. Trebuia să fie iulie, era cald după-amiaza și răcoare seara, murele nu erau încă coapte de-a lungul străzii care ducea spre mare. Le căutam mereu cu ochii: unele erau negre, mâncate de păsări, uscate de anul trecut (ce risipă, mă gândeam), altele erau verzi, roșii, murdare, acrișoare, le băgam în gură imediat ce le smulgeam de pe ramură: îmi întindeam brațele, intram în tufișuri cu tot corpul, încercând să nu-mi zgârii genunchii, dar îmi zgâriam mereu, inevitabil, degetul mare și încheietura mâinii, aveam 28 de ani, câteva săptămâni până la 29 și tot ce făcusem cu viața mea, cu tinerețea mea valoroasă – fără de preț – a fost asta: o zi lungă la plajă și un prânz la restaurantul Carlei.
Asta am scris acum aproape trei ani, în timp ce locuiam în Florența cu un bărbat pe care îl iubeam atât de mult, încât inima mea „palpita cu aer și tandrețe” când mă gândeam la el (am pus asta în notițele mele), iar ochii îmi lăcrimau involuntar când mă gândeam la bunătatea lui (am pus și asta în notițele mele). Un bărbat care strângea în mâinile lui mari și plinuțe cu degete lungi (mâini de copil mare), în timpul plimbărilor noastre prin pădure, murele, ca să nu mă rănesc, și mi le oferea pe palma întinsă; eu le alegeam pe cele roșii pentru că îmi plăceau mai mult, și pentru că credeam că nu meritam mai mult.
Am scris acest text când eram în ultimele săptămâni al celui de-al 28-lea an al meu și încercam să fug de acel bărbat, de viața pe care el mi-o oferea. De cele două bunici ale sale, care locuiau pe aceeași stradă, dar nu vorbeau niciodată între ele, strada Cristoforo Colombo, într-un „oraș de jucărie”, cum l-am numit eu prima dată când îl văzusem trecând noaptea în mașina lui, venind dinspre Florența, sau „lacrima lui Dumnezeu”, cum îl numea el, în glumă.
Încercam să fug de apartamentul pe care ni l-a cumpărat pe aceeași stradă, Cristoforo Colombo 17/A. Era un apartament mic, cu două dormitoare și bucătărie albă făcută la comandă și dulap alb făcut la comandă în dormitorul matrimonial, lăsat de proprietarul anterior, o doamnă cu o predilecție pentru shabby chic și adulter. Ne-a lăsat o masă, tot albă, am păstrat-o, și o canapea mică bej cu trandafiri roșii pe ea, făcută să încapă o persoană și jumătate, (cine mai exact era acea jumătate?), care s-a dovedit a fi extensibilă.
„Acest lucru ar putea fi util, nu-l aruncați”, tatăl său a luat-o pentru o cabină pe care o construia de la zero la casa noii sale femei, „cea de Milano”, „cea urâtă de toți”, „maiala”. De fapt, el încerca să își construiască întreaga viaţă de la zero după 20 de ani de căsătorie. Într-o zi de lucru ordinară, în timp ce soţia lui, mama lui A., se pregătea de muncă și gătea micul dejun pentru băieți la parter, în bucătărie, el i-a zis: „oh, știi, Elena, eu cred că nu te mai iubesc”, și a plecat, și a închis ușa în urma lui.
L-am adorat, apartamentul. Deși A. nu mă credea. „D. a criticat fiecare colţ din casă.” Asta i-a spus mamei sale. „D. a vrut să arunce jumătate din apartament.” Asta le-a spus prietenilor săi. „D. nu vrea să rămână aici cu mine.” Asta trebuia să fi crezut el însuși. L-am adorat, apartamentul. Ferestrele, care erau de fapt uși, câte o pereche în fiecare cameră. Era atât de luminos în timpul zilei, încât lumina candelabrului, palidă și artificială, părea inutilă, tristă, de prisos, o țineam stinsă până aproape de ora 22.
Adoram pereții albi din baie și detaliile din alamă: robinetul, capul de duș, bideul și fereastra înaltă și îngustă pe care o țineam mereu deschisă: nimeni nu se uita înăuntru, nu exista clădire mai înaltă de două etaje în acel oraș și îmi plăcea vântul cald care îmi atingea pielea umedă seara, după duș, când ne întorceam de la plajă. Îmi plăcea balconul mare, care îmbrățișa apartamentul din trei părți. Aveam de gând să plantez niște glicine lângă intrarea pe balcon, voiam să văd struguri de flori mov atârnând deasupra capetelor când intram. Am vrut să cumpăr un set din lemn: o masă și două scaune pentru a lua micul dejun și cina și pentru a privi Munții Apuan de la balcon în timpul apusurilor de soare. Am dezlipit una câte una stelele mici de pe tavanul a ceea ce era dormitorul unui copil (Sofia? Era o placă pe ușa camerei) și am vopsit pereții în alb pentru ceea ce trebuia să devină – o cameră pentru oaspeți, sau, cum ziceam noi, unde ar putea rămâne prietenii noștri, sau „când mama ta ar vrea să scape de tiradele bunicului tău”, cum ziceam eu.
Am acoperit cu alb – un strat, apoi altul – ursuleții de pluș pe friza pereților din aceeași cameră, erau îmbrăcați în haine de blană roșie și dansau ținându-se de labe. A. a vrut să meargă la plajă în acea zi. „Este o zi atât de frumoasă, plină de soare, nu o putem irosi pe vopsitul pereților”, „nici măcar nu ai pregătit camera: nu ai acoperit gresia cu folie de plastic, nu ai acoperit prizele cu bandă de hârtie… de ce ai început să vopsești, de fapt?!” Era un băiat sârguincios, un băiat bun, un student eminent, preferatul mamei, „am doi fii, dar știu că mă pot baza doar pe A. când voi îmbătrâni, voi locui în grădină dacă va trebui, el îmi va construi o casă.”
A. s-a supărat pe mine. Dar ca și oricare alt copil mare (toți bărbații sunt) nu știa cum să o facă corect. Așa că doar rămăsese tăcut și în tăcere vopsea ursuleții cu mine: mai întâi un strat, apoi altul. Era un băiat bun (majoritatea bărbaților nu sunt). Nu știam atunci de ce am început să vopsesc în loc să merg la plajă, dar știu acum: am făcut-o pentru că am vrut să o las frumoasă – casa în care nu voi locui niciodată. Am vrut să am grijă de el. Ar fi durut mai puțin plecarea, m-am gândit. Nu, nu m-am gândit la asta, mint. Am avut doar un sentiment de vinovăție și tristețe. Plângeam de fiecare dată când era bun cu mine. Atunci încă nu știam de ce, dar știu acum. Nu îmi rămânea mult timp. Nu le meritam, aceste daruri, nu erau ale mele să le păstrez. A trebuit să învăț să renunț la lucruri care nu îmi aparțineau. În viață sunt lucruri care nu îți aparțin și trebuie să înveți să renunți la ele (este a mea această frază?). Casa pe care ai adorat-o și bărbatul pe care l-ai adorat. Daruri ordinare de sus.
„Am fugit de soțul meu în Faro. Era violent. Ne-am căsătorit acum cinci ani. Am avut un avort spontan, m-a lovit cu pumnul în burtă, chiar aici. Dar nu din cauza asta. M-am rugat lui Dumnezeu, cu o seară înainte în pat i-am spus: «Doamne, te rog, dacă acesta este tatăl copilului meu și asta va vedea, atunci nu îl vreau». Am pierdut copilul a doua zi dimineața. A fost o astfel de binecuvântare.” Asta îmi povestea în avion o femeie filipineză zâmbind și punând mâinile împreună ca pentru rugăciune, în semn de gratitudine. „Sunt atât de binecuvântată”, a repetat.
Am încetat să mă rog lui Dumnezeu când l-am întâlnit pe A. Am încetat să scriu și poezie, care era tot un fel de rugăciune. Poeziile sunt mici rugăciuni, dacă le scrii bine. Dar poeziile se hrănesc cu viață. Rugăciunile, în schimb, nu. Știam asta de când eram mic copil, m-a învățat mama în casa aceea plină de magie din care fugisem pentru prima dată când aveam 19 ani, pentru că eram pierdut, și apoi din nou când aveam 27 de ani pentru a fi cu A. și pentru că crezusem, pentru un scurt timp, că nu mai fusesem pierdut.
Știam de la mama că rugăciunile au ritm și rimă și ca trebuiesc citite cu intonație și sentiment. „Trebuie să crezi în ceea ce spui, pentru că cineva te ascultă”. De asemenea, știam că, dacă vrei ca rugăciunea ta să funcționeze, trebuie să te trezești la 3 dimineața, să pornești aragazul, să iei o oală de metal, să pui un set de șapte chei pe fund, să pui niște ierburi precum levănțică și pelin, și busuioc uscat, să umpli oala cu apă limpede și să o pui la foc mic, să-ți pregătești teancul de cărți cu rugăciuni pe masa de lângă aragaz, în ordinea în care ar trebui să fie citite, să închizi ușa de la bucătărie ca să nu-i deranjezi pe cei care dorm în casă, și nimeni să nu te deranjeze pe tine, și să începi să te rogi stând în picioare deasupra oalei, deasupra focului purificator, și să ceri ajutor, și să ceri daruri, și să ceri binecuvântări. Binecuvântări ordinare de sus.
Dacă voiai ca rugăciunea ta să funcționeze, trebuia să urmezi un ritual. Asta m-a învățat mama. Și eu mă rugam. În rusă și în română, și în engleză (mai rar). În șoaptă și cu voce tare. Am cerut un bărbat frumos, și am primit un bărbat frumos. Am cerut o casă pe malul mării și am primit o casă pe malul mării. Am cerut ca El să mă îndrume, să îmi arate calea, să îmi arate unde trebuia sa fiu și unde trebuia să ajung. Și am ajuns în stradă, fugind. Și am încetat să mă rog.
Nu pot să explic cum funcţionează cu darurile pe care le ceri și cele pe care nu le ceri. Nu pot afirma cu certitudine dacă îți sunt date pe bază de merit, generozitate sau fapte bune. Dacă îţi sunt date ție sau prin tine, pentru a fi împărtășite. Dacă îți sunt date definitiv sau pentru o perioadă limitată de timp.
Nu pot răspunde la aceste întrebări, dar vă pot povesti asta: îmi amintesc când bunica mea era pe moarte pe prispa casei ei, înconjurată de fiice, nurori și de mine, aveam 5 sau 6 ani pe atunci. Ea avea un ficat plin cu apă și fetele au decis să o scoată pe prispă, să respire mai mult aer. Au întins jos un covor negru cu flori din tindă și au pus perne albe mari ca să-i sprijine spatele, tot din tindă.
Eram așezați în cerc. Era atât de întuneric, că se vedeau doar anumite trăsături: nasul, ochii, baticul, dar nu fața în întregime, și era atât de liniștit încât se auzea aerul trosnind.
Mi-au cerut să-i cânt ceva. Singura melodie pe care o știam era „Mama” de A. Lazariuc. O știam pentru că tata o asculta mereu la noi acasă și plângea. Eram roșu, dar am cântat-o. Cu o voce ascuțită de copil. Ea a murit în acea noaptea sau noaptea următoare. Și a trebuit să stau lângă ea o zi întreagă în tindă, căci era vară, și să nu las muștele să i se așeze pe față sau să-i depună ouă în ochi sau urechi. La înmormântare am primit cele mai multe cadouri, îmi părea un concurs „pe cine bunica l-a iubit mai mult”. Am primit un covor, perne, o creangă mare numită „Copacul”, cu dulciuri și căni atârnate de fire albe.
Nu am folosit niciunul din aceste daruri, desigur. Darurile nu erau pentru mine, nu erau pentru cântatul meu în orice caz, nici pentru ziua mea de veghe. Erau pentru familia mea.
Ceea ce nu știam atunci, dar știu acum este că, dacă primești ceva în dar, nu este întotdeauna pentru tine, chiar dacă ai dat ceva în schimb: o rugăciune, un cântec, o zi întreagă de veghe când ai 5 sau 6 ani, chiar dacă ai urmat un ritual. Ceea ce nu știam atunci, dar știu acum este că în viață există lucruri care nu îți aparțin și trebuie să înveți sa renunți la ele. Covoare, perne, bomboane, căni atârnate de fire albe, bărbatul pe care l-ai adorat, casa pe care ai adorat-o, viața voastră împreună.
Scriu acest eseu în ultimele zile ale lunii iulie și primele zile ale lunii august, trei ani, două mări și 536,9 km distanţă de ceea ce am scris la început. Am 31 de ani, la câteva săptămâni distanță de ziua mea de 32 de ani, și seara pe la șapte voi merge la plajă. O să îmi pun în geantă ștergarul alb cu dungi albastre, sticla cu apă, o carte (dăruită de A., cu orașul unde am primit-o în dar și data semnate de mine pe copertă). Voi merge pe jos până la plaja din oraș. Pe drum nu vor fi nici mure, nici mistreți, nici broaște țestoase în canal. Nu vor cânta cicadele. Plage des Catalans va fi plină, cum este mereu, și eu voi ezita un pic până voi alege locul. Este important să alegi locul corect, să alegi de cine să fii înconjurat, și când l-ai ales să mergi direct acolo și să te așezi. Totul se va aranja la final. Voi așterne ștergarul, voi scoate cartea, sticla cu apă. Voi citi un pic așezat ascultând gălăgia limbilor necunoscute și apoi voi intra în apă. Mai întâi lent, un picior, apoi altul, pe lângă copiii din apă, pe lângă adulții din apă, atingi întâi stomacul, apoi umerii, ca să te obișnuiești cu apa rece, până când este destul de adânc să mă scufund. O dată, apoi încă o dată. Voi înota înspre Chateau D’If, înspre orizont, unde nu este lume în jur, unde sunt doar eu. Când va fi prea adânc mă voi opri, plutind în apă pe loc și mă voi întinde pe spate, oglindind pescărușul din cer. Voi spune o rugăciune cu mulțumiri și cereri pentru familia mea și oamenii pe care îi iubesc, dar le vorbesc mai rar decât ar trebui. Și când voi termina, mă voi ridica din nou și voi privi orașul, unde nu sunt Munții Apuan la stânga, unde nu este Rezervația San Rossore la dreapta, unde nu sunt dunele de nisip cu flori galbene, pe care le adora A. Unde pentru prima dată nu este casa pe care am adorat-o, unde nu este bărbatul pe care l-am adorat, stând în picioare la marginea apei și făcându-mi semn cu mâna să nu înot prea departe și că, în general, ar fi timpul să mă întorc la mal.
Autor: Dorin Rusu
