„Să am grijă de mine nu e o indulgență, este autoconservare și acesta este un act de război politic.” – Audre Lorde, scriitoare, feministă și activistă pentru drepturile omului
De câte ori te-ai uitat în ultimul timp la un film sau un serial fără ca să stai deloc pe telefon? De câte ori ai citi pe net un articol cap-coadă, fără a simți nevoia să deschizi Facebook sau Instagram după fiecare paragraf, de parcă ai avea o mâncărime în vârful degetelor pe care trebuie s-o scarpini urgent?
Capacitatea noastră de concentrare e la pământ. Tocmai pentru că avem tot internetul, întreaga lume, practic, în buzunar, ne este imposibil să ne concentrăm asupra lucrurilor pe care le avem aici și acum în fața ochilor.
Sunt și suntem dependenți de telefoane mobile și social media. Depun eforturi conștiente ca să stau mai departe de telefon, dar și atunci, uneori, dacă văd vreun obiect negru și pătrățos cu o reflecție în mijloc, mi se pare pentru o frântură de secundă că văd telefonul, așa cum ți se pare uneori că vezi fața unui fost iubit pe stradă, mult după ce v-ați despărțit. Scutur din cap speriată și merg mai departe. Dar înțeleg în sinea mea că cele mai bune idei ne vin atunci când suntem în duș.
Acum câteva zile, când Zuckerberg a declarat că ar putea interzice Facebook în Europa, m-a uimit reacția oamenilor. În loc de supărare și frustrare mulți oameni s-au arătat ușurați, bucuroși că, în sfârșit, ar putea avea un pic mai mult timp liber. Știm că aceste platforme sunt create intenționat în așa fel ca să ne facă dependenți, să apese exact butoanele pentru a elibera substanțele care ne aduc un strop de fericire, chiar dacă surogat.
Atenția noastră a devenit moneda de schimb, stocată și vândută de companiile care ne lasă să le folosim „pe gratis”.
Termenul „economia atenției”, pe care, dacă încă nu l-ai auzit, pun pariu că îl vei auzi des de acum încolo, a fost formulat de psihologul și economistul Herbert A. Simon. Acesta spunea că „abundența informației duce la lipsa atenției”, sugerând că multitaskingul este un mit. Atenția noastră este ușor cuantificabilă acum prin like-uri, share-uri și alte acțiuni similare, care nu existau în vocabularul umanității acum 20 de ani cu sensul din prezent. Un astfel de sistem îi avantajează pe „creatorii” care strigă mai tare și mai des și îi „îngroapă” pe cei care nu pot sau nu vor să capteze atenția oamenilor, dar au ceva mai valoros de spus.
Am citit zeci de articole despre detoxul digital și am căutat informații despre locuri speciale, în care te duci să stai fără telefon și internet. Înainte de pandemie, chiar petreceam o lună pe an fără Facebook sau Instagram, pentru că așa simțeam nevoia. Fix în acele luni reușeam să mă apuc mai serios de yoga sau să citesc mai multe cărți de pe lista mea infinită.
În cartea sa, How To Do Nothing, Resisting the Attention Economy („Cum să nu faci nimic, rezistența în fața economiei atenției” ar fi o posibilă traducere. Lucrarea încă nu a fost tradusă în română), Jenny Odell spune:
„Platformele ca Facebook și Instagram sunt un fel de baraje care capitalizează în baza interesului nostru natural față de ceilalți și a necesității de a face parte dintr-o comunitate, deturnând și frustrând nevoile noastre înnăscute și profitând de pe urma lor”.
De fapt, cartea aceasta, publicată în 2019, mi-a oferit răspunsul la multe dintre întrebările pe care le aveam, dar mi-a arătat și complexitatea subiectului, de exemplu, ce se întâmplă atunci când atenția noastră este concentrată mereu într-un singur punct. Răspuns – toate celelalte puncte rămân uitate, ignorate.
Falsa senzație de conexiune cu alții pe internet ne ține atenția captivă. Iar asta înseamnă că nu ne mai cunoaștem vecinii, nu ne mai interesează atât de mult ce se întâmplă în lumea reală din jurul nostru. Punem like unei postări despre defrișarea pădurilor din Amazon în timp ce idee n-avem despre speciile de plante și animale din habitatul în care locuim.
Jenny Odell propune să ne „antrenăm atenția”, adică să o redirecționăm în mod conștient spre alte lucruri și alți oameni, care cu siguranță au mai multă nevoie de ea decât Google sau Meta. „Pentru mine a nu face nimic înseamnă să mă deconectez de la acest mediu, de la economia atenției, nu doar ca să-mi dau timp să gândesc, ci și ca să fac altceva, într-un alt mediu. Când încerc să-mi imaginez o rețea socială sănătoasă văd un spațiu hibrid între întâlniri la distanță și fizice, plimbări lungi cu un prieten, conversații la telefon, discuții în comunitate. Un astfel de spațiu ar permite adevărate bucurii, mese și adunări și sărbători care ne dau hrana emoțională de care avem nevoie. Un spațiu în care suntem acolo unii pentru alții și spunem «sunt aici, luptând alături de tine»”. Cartea mai vorbește și despre filosofi, artiști și oameni simpli care au rezistat sistemului, care au făcut lucrul de mentenanță, care au luptat pentru a păstra lucrurile care au fost măturate de furtuna „progresului”.
Jenny Odell vine cu ideea radicală că a nu face nimic (în sensul indirect al cuvântului, desigur) este o necesitate, rezistând nevoii create social de a da randament, a inova și a produce constant.
Imagine: Tatiana Beghiu
