Eram în casa bătrânească a bunicilor unui prieten, care nu mai erau în viață. Am venit cu un prieten să-și ridice câteva lucruri și să vorbească cu vecinii să aibă grijă de casă până se hotărăște el ce vrea să facă cu ea. Cât timp s-a dus să vorbească, mă plimbam prin casa bătrânilor, unde chiar de la intrare mă lovise acel miros acru, miros de care de la o vârstă nu mai scapă nimeni, ne urmărește până încetăm să existăm, și care îmi era atât de cunoscut. Toate casele astea miroseau la fel, de parcă aerul curat şi proaspăt refuza să mai intre în spațiile în care moartea deja și-a găsit locul și doar urmărește și așteaptă momentul potrivit.
După ce a murit bunica mea, de bunic nu mai avea cine să aibă grijă. Avea în spate un accident vascular cerebral de care a reușit să treacă pe picioarele lui, dar care totuși i-a șters de pe creier orice aptitudine de om matur. Cei trei frați inițial au hotărât să angajeze pe cineva să aibă grijă de el, iar după un timp, din cauza mai multor inconveniențe, au hotărât să ni-l dea nouă în grijă, singurii care am rămas să trăim în sat.
Aveam în toată perioada aceea o stare ciudată. Mă simțeam vinovat pentru orice se întâmpla – mi se părea că relele care se întâmplă celor din jur, chiar și moartea, au o legătură cu mine. Sunt efectul a ceea ce sunt, ce am făcut și ce aș fi putut face pentru a schimba mersul lucrurilor. Nu știam cum și ce anume trebuia să fac, simțeam doar vina și acest „efect al fluturelui”, foarte pregnant în interiorul meu.
În unele nopți stăteam cu ochii deschiși, nu mai reușeam să dorm, creierul aluneca în zone ale absurdului. Cu privirea îndreptată spre tavan îmi construiam scenarii – cum ar fi fost dacă brusc ar muri părinții sau fratele meu; imagini de lângă corpurile lor reci, priveghi, biserica, mărșăluitul prin sat, bocitul, care lua o formă de alienare, groapa, sunetul pământului pe capacul sicriului, masa de pomenire. Voi plânge sau nu? Voi fi în stare să-mi arăt așa cum trebuie suferința lumii? Șiruri de scenarii care se amplificau ca biluțele lichide de mercur ce se atrag unele de altele. Amplificam totul și mă îndreptam spre un soi de paroxism, care mă lăsa stors de vlagă, îmi umplea ochii de lacrimi și tot ce puteam să fac era să mă ridic din patul în care dormeam împreună cu fratele meu și să fug în cel al părinților, să mă bag între ei, să-i trezesc și să-i rog să nu moară, să nu mă lase singur, iar mama doar îmi zicea: mai este mult până atunci.
Eram în clasa a șaptea când l-au adus pe bunic la noi. Între timp mama n-a mai vrut să crească flori și să le vândă în Chișinău și a decis să plece la muncă în Italia, așa cum a făcut jumătate de sat, în ciuda protestelor tatălui meu. Credea că astfel lucrurile se vor schimba, că sărăcia nu va mai fi amprenta unui marker permanent și dacă va avea suficientă răbdare va putea să îndure ieșirile schizofrenice ale bătrânului de care avea grijă acolo, iar lucrurile se vor schimba spre bine.
Noi aveam bătrânul nostru de care trebuia să avem grijă. O dată cu el a venit și acel miros acru, care repede a împânzit casa, a intrat în tapetele de pe pereți și a rămas acolo pentru mult timp, până când, după mai mulți ani, le-am dat jos şi le-am ars în spatele casei. Atunci de fapt mi-am dat și seama că perioada cât a stat la noi m-a făcut să fiu mai uman, mai empatic la suferință și la nevoile celui de lângă mine.
Tata mergea la muncă, așa că de multe ori stăteam noi cu bunicul. Orice făceam împreună, fie că mâncam sau ne uitam la televizor, rar puteam să scot două vorbe de la el. Era mai mereu tăcut, iar singura lui bucurie a rămas fumatul; fuma mult și doar atunci dacă mă nimeream pe lângă el putea să-mi mai zică ceva din geografie, din perioada când preda la școala din sat. Dar ceea ce reușea să zică căpăta mai degrabă forma unui oftat. Era o combinație stranie între un oftat de om matur și câteva cuvinte de o naivitate de copil atunci când este scos în fața clasei. Dacă îl întrebam câte continente sunt pe glob, inițial făcea o pauză, de parcă se sfia sau procesa ceva în cap, după care zicea șapte și ofta. Îl întrebam asta pentru că știam că e singurul tip de întrebare la care putea să-mi răspundă, o informație care i s-a implantat prea adânc în creier ca să mai fie uitată. Era ca personajul Benjamin Button din povestirea lui F. Scott Fitzgerald, însă corpul i-a rămas bătrân, în timp ce creierul se îndrepta spre o uitare infantilă.
Într-o zi din vacanța de vară, când eram la unchiul meu, m-a sunat tata să-mi zică că bunicul a mai avut un accident vascular cerebral și că l-a găsit întins pe cimentul din garaj, alături de un borcan de dulceață din vișine, făcut zob lângă el, din care probabil mânca când i s-a întâmplat asta. E la spital și are un picior rupt din șold, care nu se va mai prinde… A vrut să mai adauge până la moarte, dar n-a avut curajul.
Eram pierdut, nu atât pentru că m-a luat prin surprindere această veste, dar din cauza faptului că nu știam cum să mă raportez la ea, cum să reacționez la acest tip de informații, pentru care viața nu m-a pregătit. Știam oricum că e cu un picior în groapă, că a mai făcut un pas spre ceea ce era inevitabil. Asta mă făcea să mă simt vinovat. Poate era din cauza întrebărilor mele neroade despre geografie? Sau faptul că o dată am urlat la el și am văzut pentru prima oară cum i se schimbă fața, care din cauza accidentului vascular a rămas mai mereu ca a unei păpuși?
Când l-au adus acasă, a ocupat patul meu și al fratelui de lângă sobă, o lejancă. Avea o parte a gurii trasă spre urechi, iar de piciorul drept era prinsă, de la genunchi în sus, o scândură ca să-i imobilizeze piciorul rupt. O scândură veche de la un gard, din care cei de la spital n-au reușit să scoată cuiul care prindea cândva lemnul de gard. Nici măcar acum n-am curajul să mă gândesc cum a putut acea bucată de lemn să ajungă în mâinile unui medic ca mai apoi să fie folosită.
Un soi de apăsare copleșitoare se instalase în casă, o vinovăție comună se citea pe fețele noastre care îl priveau pe cel ce stă neclintit în pat ca pe un exponat confecționat din ceară; un sfert din gena lui zăcea în mine, restul se stingeau în el.
În lunile ce au urmat, lucrurile au început să meargă și mai prost. Pe lângă mirosul acru s-a instalat și cel de urină. Tata îi schimba scutecul în timp ce eu îi țineam piciorul, după care îl întorcea ca să-l dea cu pudră de talc pe suprafețele țesutului unde se formau escare.
Evitam cât de mult posibil să stau în camera unde era bunicul, simțeam că acea atmosferă mă făcea și mai rigid decât eram, mă pufnea plânsul doar la gândul că din omul ăla nu mai e aproape nimic viu. Că RMN-ul îi arată o gaură cât o monedă de cincizeci în creier și doar umbra a ceea ce a fost cândva un plămân. Stăteam cât de mult posibil pe afară, în fața casei, privind la sărăcia satului, simțind vinovăția cum îmi dă scatoalce după cap, cum nu mă mai lasă să mă bucur de nimic.
Într-o dimineață când am intrat în camera lui, l-am văzut pe tata cu o cârpă în mână, stătea în genunchi și freca ceva pe covor. L-am întrebat ce face, dar a tăcut. Apoi m-a lovit brusc mirosul insistent de fecale, iar după am observat că pereții, perdeaua și covorul erau stropite cu rahat. Era o nebunie acolo, un test de rezistență prea dur ca să-i poți face față. Dar acest lucru ne-a schimbat pe toți, ne-a făcut să ne înțelegem nevoile și să ne tratăm rănile unul altuia doar din priviri. Să ne canalizăm emoțiile în manifestări non violente. Era un test peste care am trecut, peste care încă vom trece.
Undeva, de la două mii de kilometri, mama se plângea de nebunul ei și noi de nebunul nostru.
Avea privirea pierdută, degradase de la copil la animal, scotea doar sunete, care rar semănau a cuvinte. O dată a încercat să ne zică ceva și tot nu reușea, l-am văzut cum se vaită, cum încearcă să caute prin colțurile creierului cuvântul dorinței lui ca într-un final să-l găsească, doar că în rusă, și l-a strigat cât a putut de tare: стакан вина (un pahar de vin). Atunci am râs cu toții. A fost ultimul lui pahar de vin. A fost ultima noastră bucurie alături de el viu.
În dimineața aia tata a chemat medicul din sat, care era și vecina noastră. Credeam că e mort, dar medicul ne-a spus să mai așteptăm puțin, în timp ce-i asculta prin stetoscop inima, care bătea la intervale din ce în ce mare rare. Apoi s-a oprit cu totul. După ce au ieșit toți din cameră, să rezolve treburile ce preced moartea unui om, am rămas singur acolo, hipnotizat, în fața a ceva ce a fost bunicul meu. Am auzit un inspirat și un expirat adânc, care nu m-a făcut să mă mișc din loc, ci din contra, să stau și să-l privesc, așa cum nu l-am privit niciodată cât timp a stat în patul meu.
Moartea era chiar acolo, atât de reală. Acela a fost dușul meu cu apă rece, palma dată peste față ca să mă trezesc. Moartea care mi-a oferit un fel de libertate, m-a ajutat să înțeleg nu neapărat că viața este cumva – mai bună sau mai rea – dar că este așa cum e menită să fie.
Psihiatra Elisabeth Kübler-Ross spune că nu poți să treci niciodată peste moartea celor dragi, „vei învăța să trăiești cu ea. Te vei vindeca și te vei reconstrui în jurul pierderii pe care ai suferit-o. Vei fi din nou întreg, dar nu vei mai fi niciodată la fel. Nici nu ar trebui să fii la fel și nici nu ai vrea”.
Poate că asta sunt acum, un produs la formarea căruia a contribuit parțial bunicului meu prin moartea lui, o reflectare a conexiunii care s-a pierdut și care m-a transformat. Iar o parte din ce înțeleg privind în jurul meu e, de fapt, direct efectul pierderii lui.
Text de Victor Neaga
