M-am oprit în luminile vitrinei. Un magazin de încălțăminte la capătul străzii Juge din Paris. Vitrina e plină cu mostre de încălțăminte și doar singurul manechin din plastic, gol-goluț, e încălțat într-o pereche de cizmulițe roșii. Am intrat în magazin. „Bonjour, madame!”, mă salută vânzătoarea. Ea a văzut că am privit minute bune cizmele din vitrină. Mi-a spus că de mărimea patruzeci sunt doar cele de pe manechinul din plastic. Apoi mi-a surâs cu aceeași căldură, pe măsura recunoștinței mele. Nici țipenie în magazin, o ajut să ducem manechinul în salon. „De ce e fără haine?”, întreb măsurând prima cizmuliță. Un magazin micuț, în care se vinde doar încălțăminte. Vânzătoarea a zâmbit din nou și mi-a dat perechea.
Am pus ghetele vechi în cutia nouă și am ieșit din magazin. Sunt pentru prima oară în Paris. Am lăsat valiza în apartamentul dintr-o casă veche, de la începutul străzii Juge, și am ieșit să toc timpul până vor veni de la muncă gazdele, prietenii mei din Moldova. Prima seară la Paris a debutat cu cea de-a doua pereche de cizmulițe roșii în viața mea. „Ce va spune Parisul?” – am izbucnit în hohote de râs, pe care le potoleam cu palmele, deoarece mi-am amintit de primele cizmulițe roșii, de la șaptesprezece ani.
Ar fi fost o toamnă obișnuită și cea din 1992, cum au fost altele până atunci, dacă nu aș fi venit în sat cu cizmulițele mele roșii, cu tocuri, nou-nouțe. Venisem în sat prima oară, după ce intrasem la facultate. Autobuzul m-a lăsat la intersecția străzii principale din sat cu cea pe care trebuia să urc spre casa copilăriei. Piciorul drept, cu care am coborât din autobuz, se scufundase până la glezne în glod. Tot acolo nimerise și cel stâng. Glodul abia începea. Am pornit pe deal, spre casă. Gospodarii, pe care anterior i-am salutat cu mii de „bună ziua” în zece ani de școală, acum îmi răspundeau: „tu ești?”. Mama nu m-a întrebat dacă sunt eu, dar, la fel ca ceilalți săteni, m-a privit din cap până-n picioare. De la glod, roșul cizmelor s-a împuținat, însă mamei îi era limpede că am venit acasă cu cizme roșii cu tocuri. „De unde le-ai luat, fată dragă?” „La «Haine gata»”, am răspuns, de parcă pe mama o interesa de unde le-am luat. Tot acolo cumpăraserăm împreună primul meu palton de domnișoară, cu guler din blană de nurcă, de culoarea acreditată pentru senioare, cafenie. Mama a trecut cu privirea, de sus în jos, paltonul meu cafeniu de anul trecut, apoi pe cizmele roșii nou-nouțe, tocurile cărora abia se vedeau, din cauza glodului, apoi m-a țintit pe mine și mi-a spus, copleșită de emoții: „ce va zice lumea?”
Din toamna anului ‘92 nu am mai purtat cizme roșii, dar mama m-a întrebat „ce va zice lumea?” și când m-am măritat prea devreme, și când mi-am luat rochie de mireasă cu decolteu prea mare, și când am divorțat, și când am trăit necăsătorită cu un bărbat, și când am intrat fără broboadă în biserică, și când mi-am făcut părul creț ca Angela Davis, și altele, nenumărate ori.
În următorii treizeci de ani am auzit de atâtea ori „ce va zice lumea?”, încât credeam că există răspuns pentru fiecare ispravă de om. Cu timpul, chiar dacă se răreau probozelile, treptat, am ajuns să le percep. Nu am întrebat-o niciodată pe mama ce a spus lumea. Nu am întrebat nimic și niciodată, până la ai mei patruzeci și șapte de ani. I-am telefonat în aceeași seară mamei să-i spun că am ajuns bine.
- Mamă, mi-am cumpărat în Paris cizme noi.
- Cum arată?
- Sunt cele mai roșii cizme din lume!
- Mă bucur!
- Mamă, dar ce va spune lumea în Chișinău?
- Ce are lumea cu cizmele tale?
- Mamă, când am venit la șaptesprezece ani în sat cu cizme roșii, îți era frică, ce va spune lumea. Ce aveai în vedere?
- Fată dragă, de unde să știu?
- Mamă, de fiecare dată când luam o decizie te gândeai ce va spune lumea. Ce spunea?
- Eu nu știu…
De patru zile îmi plimb cizmele roșii prin Paris, cât mă țin picioarele. Am fost la muzeele Luvru și Orsay. Mă plimb în fiecare zi pe bulevardul Champs Elysées. Magnificii oameni din Paris nu se uită la cizmele mele. Peste tot, fie în vagonul din Metrou, fie într-un ascensor ori la micul dejun în boulangeria de după colț, oamenii se salută cu „bonjour” și își caută de viață.
E ultima seară în Paris, pe strada Juge. În țara în care libertatea a produs un farmec irezistibil asupra imaginației. Unde libertatea este o dorință națională. Unde persistă de secole credința într-un trai favorabil al oamenilor liberi. Citisem astea în „La Révolution Française”, de Georges Lefebvre, iar acum simt, privesc, înțeleg.
În Aeroportul Beauvais din Paris, aștept împreună cu multe familii care merg acasă, în vacanță. Ei comunică ba în română, ba în franceză. Cele mai multe familii par să fie cele cu părinți și copii minori, care vorbesc între ei franceza. Nimeni nu are nici cea mai mică intenție să arunce barem o privire la cizmele mele roșii. S-a apropiat de mine doar o femeie, cu o gentuță ca o cutie pentru acadele. M-a întrebat dacă pot să-i conectez telefonul la wi-fi-ul Aeroportului. Nu am reușit nici eu, dar a ajutat-o un băiat de vreo 16-17 ani. Au mai discutat ceva despre telefon și femeia a revenit la mine. Mi-a spus că este din orașul Bălți și că a fost în musafirie la copiii ei. „Ce cizme frumoase aveți”, îmi spune femeia. „Le-ați cumpărat aici, probabil, căci în Moldova nu am văzut din astea.” Mi-am studiat afirmativ cizmele, învârtind picioarele, de parcă le vedeam pentru prima oară. În avion, locurile noastre erau despărțite doar de coridorul aeronavei. Am făcut schimb de impresii despre Paris până la Chișinău și multe se asemănau. „Nu am mai văzut așa culoare roșie, cu cât ați cumpărat cizmele?”, femeia a schimbat brusc tema. „E adevărat, sunt cele mai roșii cizme din lume. Souvenirs de Paris”, am încercat să răspund jucăuș, cu stil franțuzesc.
Mama mi-a deschis ușa apartamentului. De mulți ani stă cu mine, la Chișinău.
- Mamă, în vacanța de vară vom merge amândouă la Paris.
- Ai găsit acolo ceva bun?
- Când eram în Paris, voiam să vorbim despre părerea lumii de la cei patruzeci și șapte de ani, însă m-am răzgândit. Îți propun să vezi Parisul.
E vară și am ajuns cu mama în apartamentul prietenilor de pe strada Juge din Paris. Ei au plecat în vacanță. Noi am venit să învățăm cel mai puternic sentiment din lume – libertatea.
