Îi vezi cum se târâie: le fâlfâie paltoanele și din buzunare ies molii, se lasă frig în jur, chiar dacă e deja frig, asfaltul parcă îi aruncă înapoi, dar nici cerului nu-i șade bine cu ei, carnea li s-a stricat demult, cui i-a mai rămas un obraz – și acela îi cade, pute a naftalină, mirosul răzbate și prin televizor, miroase și a furt din kolhoz, miroase și a foamete, și a Siberie, și a pușcărie, și a NKVD și a Stalin, și a biserici devastate, și a carnete roșii cu secera și ciocanul.

În fiecare toamnă, la Sibiu are loc un festival internaţional de poezie. E un festival prestigios, la care vin unii dintre cei mai în formă poeţi din România şi din străinătate. An de an, cele mai importante reviste de literatură din România reflectă viaţa festivalului. Din presa culturală, mă informam şi eu despre noutăţile festivalului şi, de fiecare dată, mă trezeam că-i invidiam pe poeţii invitaţi la festival.

Odată cu volumul Oedip regele mamei lui Freud, apărut în 2002 la editura Aula al regretatului Alexandru Muşina, Alexandru Vakulovski devine unul dintre primii mari scriitori ai generaţiei douămiiste. Cu fiecare nou volum sau cu fiecare nouă poezie publicată faima sa devenea tot mai consistentă. Astăzi, orice cunoscător de poezie românească, o să-mi dea dreptate dacă o să afirm că Alexandru Vakulovski a dat unele dintre cele mai frumoase şi răsunătoare poeme ale acestui început de mileniu.