Am urcat în furca bulevardului Moscovei şi Kievului în microbuzul 10, în care o fetiţă de trei ani, imediat cum m-a văzut, s-a răsucit spre maică-sa şi a întrebat-o: mami, ăsta nu e tata?
-Nu e, a asigurat-o maică-sa. Ăsta nu e tata.
Dar fetiţa nu vru s-o creadă şi mai repetă întrebarea de vreo trei ori. Apoi îşi îndreptă degetul spre un alt bărbat care urcă în microbuz, undeva prin zona circului, şi o întrebă pe maică-sa acelaşi lucru. De câteva ori acelaşi lucru şi tot de câteva ori mama îi spuse:
-Nu, ăsta nu e tatăl tău.
Copil de migranţi. Copil de gastarbaiter, cu tata plecat să muncească la Moscova sau în Parma. Sau în Madrid sau în Lisabona. Plecat demult, odată ce fata sa nu-l mai ţine minte la faţă şi îl confundă cu primul bărbat pe care-l vede. Dar, cu toate că şi-l aminteşte vag, îi este foarte tare dor de el, odată ce îl vede în orice om întâlnit pe stradă. Oare de cât timp să fi plecat? De un an, doi, trei? Să fi plecat îndată după naşterea ei? O fi plecat, probabil, să adune bani de-o casă? Sau, poate, pentru altceva? Să fie bolnavă soţia sa şi operaţia costă scump?
Fetiţa îi simte lipsa.
Secvenţa asta se petrecuse pe la zece şi jumate seara, într-o sâmbătă. De ce oare acea fetiţă începu să-şi caute tatăl într-un microbuz, la o oră atât de mică pentru copii, când ar fi trebuit demult să doarmă?
După ce am coborât din microbuz, m-am gândit că, probabil, nici mama ei nu a stat în ultima jumătate de an acasă, iar în tot acest răstimp fetiţa ei a fost crescută de bunici. Iar, până mai ieri, posibil, fetiţa asta s-o fi întrebat pe bunica:
-Buni, da oare nu asta e mama mea?
Senzaţia pe care am avut-o în timp ce fetiţa mă studia cu ochii ei trişti, e că nu o credea pe maică-sa când aceasta o asigura că nu eu sunt tatăl ei. De aia, a mai întrebat-o o dată. De aia, a întrebat-o şi a treia oară. Pentru că nu o crezuse. Pe faţa ei am citit o mare dezamăgire. O dezamăgire că nu era şi tatăl ei cu ea.
O fetiţă de trei ani dădea în bobi cine e tatăl ei. Se vede că-l aştepta. Îl aştepta de un an sau doi, de când îi conştientizase absenţa. Apoi tatăl o să vină, dar o să plece mama. Sau o să plece amândoi, când o să fie mai mare.
Şi o să-i moară bunicii, iar cel mai apropiat om îi va deveni colegul de bancă.
O generaţie de copii crescuţi fără părinţi.
-Mamă, oare ăsta nu e tatăl meu? Dar ăsta? Dar ăsta, mamă?
-Tată, dar oare asta nu e mama mea? Dar asta? Dar asta, tată?
Fetiţa din microbuz. Am privit-o în faţă: ea stătea pe genunchii mamei ei ca pe genunchii unei femei străine, fără să se strângă la pieptul ei.
Am coborât din microbuz sperând că mă înşel şi că tatăl ei o aşteaptă în staţie, cu un ursuleţ roşcat în braţe.
