„Sfârșitul lumii e un tren”, de Daniela Rațiu, e o reconstruire ficțională a foametei din România și din Basarabia de după cel de-al doilea război mondial. Fenomenul a afectat inclusiv ucrainenii care fugeau de Holodomor. Mai jos te invităm să citești un fragment din cartea apărută în 2024 la editura Cartier.
Mai jos te invităm să citești un fragment din cartea apărută în 2024 la editura Cartier.
Dacă vin rușii, te ascunzi și în gaură de șarpe. Tot ce este de mâncare e confiscat. Rechiziționat. Furat. Tot. Intră în casă peste tine, sparg, descarcă armele în oameni de față cu copiii lor, înfig cuțitele, taie, rup, siluiesc, golesc tot. Armele sună în ropot atunci când rușii trec prin sat. Acum, nu se aude nimic. Dar nu e sigur, niciodată. Zgomotul se poate auzi dintr-odată, fără nicio avertizare. Când dau iama, cizmele rușilor se aud în tot satul, dintr-un capăt în altul. Și armele. Hoitul are bocanci. Soldat. Bărbat tânăr.
A fost. E un hoit. S-a rătăcit, s-a pierdut de ai lui. Războiul s-a terminat de ceva timp. De unde s-o fi rătăcit. Al cui o fi. Uniforma militară cu tresele smulse. Nu e de-al rușilor. Bocancii soldatului sunt din piele groasă. Fără talpă, bocancii pot fi fierți. Doar pielea.
Se fierbe îndelung. Se mănâncă pielea bocancilor. Pielea fiartă de bocanc se ronțăie îndelung, ține de foame. Liniștea nopții. Țipătul păsării. Nu tresare niciunul. Pornesc din nou. Țac-țac-țac, arma târâtă pe ulița pustie. Dacă ar apărea rușii, au și ei o armă. Ar putea trage cu ea. Acum trag corpul. Trebuie avut grijă de bocanci să nu cadă din picioarele mortului. Dacă ar apărea rușii, n-ar putea fugi cu ranița, cu arma, cu mortul, cu bocancii. Nu poți nici să-i scoți din picioarele mortului. Te încurcă în deplasarea asta organizată. Bărbatul slab e un băietan, aproape un tânăr, abia are putere să târască ranița și arma. Ceilalți doi trebuie să țină hoitul bine. Bărbații au de cărat hoitul, arma și ranița. E îndeajuns să ai grijă de toate acestea. Bocancii să nu cadă din picioarele mortului.
Transpirația curge pe corpurile sfrijite ale cărătorilor de mort. Arsița zilei nu s-a risipit. Noaptea e la fel de caldă ca ziua. Bărbatul cu ranița și arma împinge o poartă, ține de ea până ce trag hoitul ceilalți doi. Privesc în urma lor să se asigure dacă i-a văzut careva.
Nu le pasă, dar vor să știe dacă sunt sau nu văzuți. Se știe cine trage de hoituri. Hoituri de oameni, de câini, de orice. Doar noaptea. Chiar dacă nu se vede țipenie de om, se știe. Oamenii știu cum să se furișeze noaptea fără să fie auziți. Văzuți. Fie că sunt cărători de hoituri sau doar i-a prins noaptea pe uliță. Se știe cine sunt cărătorii și mâncătorii de mort după mirosul de om care se împrăștie noaptea. E un miros greu. Duh al nopții care înfige gheare în inimă. Știi ce este acest miros, fără să-l fi cunoscut, fără să fi participat vreodată la procesul de apariție a mirosului. Instinctul îți spune. Acesta e miros de om. Mirosul se împrăștie, oamenii îl simt, apoi nu mai pot dormi. Somnul devine coșmar. Somnul te chinuie. Mirosul greu. Dacă e ars, dacă e fiert. Se țin și la uscat, în saci ori în poduri. În bătaia aerului care usucă. Pasărea țipă în aerul nopții. Cuțitele taie. În liniște. Hăcuiesc. Se despică precum un harbuz. Inima. E caldă. E ca un pumn însângerat.
Pământul e uscat. Nimeni nu mai înfige sapele în pământ, să muște din el, să întoarcă brazdele. Pământul untos e amintire. Se frâng sapele în uscăciunea pământului. Nu mai e pământ. E uscat și tare ca piatra. Îl auzi cum crapă. Te întinzi și pui urechea lipită de pământ, auzi cum geme, pârâie. Fântânile sunt secate. Albiile sunt uscate, albe de uscate ce sunt. Roiuri de muște bâzâie în aerul fierbinte, care se frânge și el ca o pânză deșirată. Patru copii târăsc după ei crengi mari de salcâm. Abia le trag. Mari, stufoase. Le-au căutat pe cele mai mari, pline de frunze de culoarea unui verde pălit de arșiță. Copiii ridică colbul în urma lor. Spre capătul uliței, acolo unde se termină satul, se vede o siluetă. E atât de cald, încât conturul se ondulează în zare. E om, e iluzie. Căldura deformează orizontul. Din cer, căldură topită. Căldura iese și din pământ ca niște fuioare care tremură în aerul fierbinte. Soarele arde, nicio urmă de nor. Doar stai pe loc, e liniște, auzi cum pârâie uscăciunea pământului. Broboane de transpirație pe frunțile copiilor. Trag crengile după ei. Zgomotul pe care îl fac crengile pline de frunze uscate târâte prin colb taie aerul fierbinte, ca un șarpe care sâsâie. Copiii privesc în zare mijind ochii încercând să deslușească silueta care se apropie. Cine o fi, o fi din sat, de unde vine sau, pur și simplu, a răsărit de niciunde.
Răsar oameni la fel cum și dispar de nu mai auzi de ei. Satul pare părăsit. Nu e. Încă. Oamenii se ascund pe unde pot, sub pământ, în pivnițe, dacă au pivnițe, căutând răcoarea. Fântânile sunt secate. Dacă mai e urmă de apă, se bea cu lingurița. O sorbi încetișor. Nu dintr-odată. Încet. Atât cât să nu mori, nu risipești apa, dar de murit se moare. Pe capete. Se moare de sete și de foame. Cojile de mămăligă se sug îndelung, nu se mănâncă dintr-odată. Nu se hăpăie. Amâni momentul înghițirii cu totul. Se prăjesc puțin pe sobă. Se amână momentul înghițirii, odată ce ai înghițit-o, gata, nu mai e, s-a dus. Așa, iluzie că ai o coajă de mămăligă. Ceva de mâncat. Nimeni nu-și lasă mămăliga pe masă. Nimic pe masă, nimic la vedere. Orice e de mâncare se ascunde, se dosește. Comoară. Oamenii au învățat să se furișeze ca animalele. Abia îi auzi. Fură unii de la alții resturi de mâncare. Rușinea apare tot mai rar, ca o urmă a oamenilor care au fost. Acum mai toți sunt scheletici, leșinați de foame, hălăduind în căutare de mâncare. Copiii au picioarele subțiri, burțile umflate. Oamenii se târăsc pe ulițe, se țin de uluci să nu cadă. Nu mai au ce găsi, dar tot se foiesc peste tot în căutare de hrană. O fojgăială care îi stoarce de puterile pe care le mai au. Când fojgăiala asta se potolește, o liniște ca de moarte cuprinde așezarea. Totul devine nemișcat și mut. Tot ce poate fi mâncat se ascunde și în gaură de șarpe. Uneori se uită locul ascunzătorii și atunci oamenii își caută înnebuniți bucata de mâncare ascunsă. Mâinile devin gheare care scormonesc pământul. Sub unghii, pământ uscat. Disperați, cu ochii bulbucați, râcâind după comoara ascunsă. Găurile șoarecilor sunt scormonite cu unghiile devenite gheare. Mai poți găsi boabe de porumb strânse de șoareci, doar câteva de găsești, îți poți păcăli foamea. Poți înnebuni de disperare din cauza foamei. Mulți își pierd mințile. Umblă așa cu mințile pierdute, îngânând vorbe fără de-nțeles.
Nici râme nu sunt de găsit. Dacă nu e apă, nu sunt nici râme. Nu a plouat de doi ani și mai bine. Pământul moale e amintire. Râmele ar fi bune de mâncat. Zemoase. Orice se poate mânca. Chiar și câinii. Câini nu mai sunt în sat. Au fost mâncați sau au fugit. Știu și ei că sunt pradă. Cete de câini atacă uneori satul. Oamenii și câinii se atacă unii pe alții. Câinii știu că au mai multă putere decât oamenii leșinați de foame, dar oamenii au cuțite, sape. Din orice își fac arme. Câinii au văzut leșuri de câini agățate în cârlige, să li se scurgă sângele, pregătiți să fie mâncați de oameni. Au simțit mirosul de sânge, de carne pârlită de câine. Au văzut 13 oameni mâncând câini, curgându-le balele. Dinți trăgând de carnea de câine. Patrupedelor le rămân pădurile, împrejurimile, malurile. La oameni vin rar. Oamenii pot mânca și scoarță de copac. Îți minți foamea ucigătoare de trup și de minte și de suflet. Cleiul pe care îl lasă copacii. E bun, gumos, are un gust de flori și de coajă de lemn. Se vorbește puțin, cuvintele sunt puține. Foamea și setea te vlăguiesc de putere, mintea se scurge precum cleiul care se prelinge din scoarța de copac. Oamenii își iau în spinare lucruri din bătătură, pături, covoare, oale, tot ce se poate vinde. Se urcă în trenuri și pleacă până hăt departe, în Oltenia. Mare minune dacă se întorc cu un țucal de faină. Comoară. Uneori mirosul turtelor de făină de porumb coapte în spuză se simte în tot satul. Copiii se duc după miros, precum câinii. Stau lipiți de garduri privind cu jind, adulmecând aerul de parcă s-ar putea sătura cu mirosul turtelor coapte. Șoptesc numele turtelor de parcă le-ar putea așa mânca cu adevărat.
— Palancă. Palancă. Palancă.
Cei patru copii se opresc în mijlocul uliței. Sâsâitul-șarpe al crengilor de salcâm se potolește dintr-odată. Liniște. Muștele bâzâie-n aer. Silueta se apropie. Cu cât distanța dintre ei se micșorează, cu atât ondularea siluetei se potolește, liniile devin mai ferme. Silueta nu mai tremură. E un soldat piele și os, hainele militare curg de pe el. Ochii înfundați în orbite. Părul năclăit. Își târăște arma printre pietrele de pe drum și arma sună metalic. Țac-țac-țac. Se oprește în mijlocul uliței privindu-i pe copii. Nimeni nu scoate niciun sunet, niciun cuvânt. Tăcere. Buzele soldatului sunt albe. Uscate. Se prăbușește în mijlocul uliței. Copiii privesc. Niciun gest. Niciun mușchi nu se zbate. Mort sau leșinat. În dreptul soldatului, dincolo de gardul unei case, o bătrână cu fața smochinită privește trupul căzut. Se uită spre copii. Nu spune nimic. Zâmbește cu gura fără dinți, își ridică mâna cu un gest încet, mușchii nu o ascultă, e slăbită de puteri. E greu să ridici până și mâna, nu ai putere, tot timpul leșinat de foame, vlăguit de putere. Femeia face gestul în dreptul gâtului cum că soldatul sigur e mort. Scoate un fel de șuierat. Gura știrbă și un șuierat din gâtlejul uscat. Mai degrabă un hârâit. Le întoarce spatele, se îndepărtează spre casa ei. Deplasarea femeii străbătând grădina sălbăticită și uscată se aude ca un hârșâit care taie aerul, trecând printre crengi cu frunze pălite de secetă. Nu s-a auzit niciun cuvânt. Nimeni nu a spus niciun cuvânt. Nici soldatul, nici copiii, nici femeia fără dinți. Copiii o iau din loc și târăsc crengile de salcâm prin colb apropiindu-se de bărbatul prăbușit. Se opresc la câțiva pași și privesc soldatul mort căzut în mijlocul uliței. Niciun cuvânt. Roiuri de muște stau suspendate în aerul uscat bâzâind nerăbdătoare. Mortul va deveni un leș. Copiii trag de crengi. Sunt în dreptul soldatului trecând cu crengile peste trupul nemișcat. Șarpele sâsâie. Viață sau moarte, e totuna. Frunzele ating corpul soldatului fără suflare, vietăți mișcătoare lăsându-l în urmă în colbul drumului. Nimeni nu are timp de el, doar moartea.
