Ai devenit părinte. Nu ai fost în acest rol până acum, dar presupui că va fi greu. Ești copleșit și te depășește realitatea în care te-ai trezit aruncat. Devii frustrat, nervos, epuizat. Ai nevoie de ajutor. Dar eziți să-l ceri. De ce ți se întâmplă asta acum, tocmai în momentul când societatea spune că trebuie să fii cel mai fericit?
Am vorbit cu Adriana Boroș, terapeută narativistă, consilieră educațională și parentală despre cum să ne dăm seama când e momentul să cerem ajutor, dar și de ce uneori ne este greu să-l acceptăm.
„Starea mamei, principalul barometru”
Apariția un copil este o schimbare majoră, care vine la pachet cu schimbarea vieții părinților în feluri pe care nu și le imaginau posibile înainte. Potrivit Adrianei Boroș, nivelul de epuizare este unul dintre primele aspecte pe care trebuie să le urmărească noii părinți.
Cum pot părinții identifica primele semne care ar indica necesitatea de a solicita ajutor?
E important să observăm cât de mult reușim să răspundem nevoilor de bază: somn, hrană, igienă. Cea mai mare provocare cu un nou-născut este oboseala. A doua provocare este faptul că viața părinților se schimbă radical. Și asta poate avea efecte diferite. De la oboseală, deprimare la epuizare și depresie. Proaspeții părinți au nevoie de ajutor, dar ajutorul este individual pentru fiecare familie în parte. Unele familii au famila aproape și atunci pot beneficia de ajutorul acesteia. Și chiar dacă interacțiunea cu rețeaua de sprijin poate fi dificilă, ajutorul poate salva sănătatea mintală a părinților. Este important ca părinții să poate să ceară ajutorul de care au nevoie, în conformitate cu propriile nevoi.
Starea mamei, în special, este principalul barometru care indică sau nu nevoia de ajutor. Tatăl trebuie să-și definească clar rolul. Dacă mama va fi cea care are grijă de copil, el poate fi cel care are grijă de logistica casei. Acesta nu trebuie perceput ca ajutor, ci ca datorie, pe care o are orice tată.
De ce unii părinți evită să ceară ajutor chiar și când sunt epuizați?
În primul rând, accesarea unei bone sau creșe este un cost suplimentar și nu orice familie își permite acest ajutor exterior. În al doilea rând, există o credință socială în care mamele trebuie să se descurce singure, pentru că umanitatea face asta de mii de ani. E o așteptare a societății ca părinții să se descurce individual. Această mentalitate se potrivea atunci când trăiam în comunități mai mari. De exemplu, la sate familiile trăiau aproape unele de altele și atunci ajutorul exterior venea natural. Întreagă comunitate familială era preocupată de creșterea copiilor.Odată cu industrializarea și migrarea oamenilor la orașe, familiile au început să fie mai izolate și s-au lipsit de sprijinul comunitar.
„Unele traume se activează în momentul în care devenim părinți”
Cât de autentic se vorbește despre ce înseamnă maternitatea?
Încă nu există o atitudine socială de sprijin legată de ce înseamnă maternitatea pentru femei. Există foarte multe așteptări, cerințe și presiune și atunci actul de a cere ajutor este perceput ca fiind slăbiciune, chiar o rușine, de multe ori. Unele traume se activează în momentul în care devenim părinți. Dincolo de stereotipuri și prejudecăți, contează mult propria experiență și relația pe care o avem cu mediul înconjurător.
Femeia are nevoie să fie îngrijită și protejată ca să poată rămâne conectată cu copilul și să-și construiască relația de atașament. Majoritatea femeilor în Republica Moldova nu au parte de această realitate, sunt singure și presate. Cel mai important mesaj pe care îl transmit femeilor cu care lucrez și comunității mele online, este că atât cât reușești să faci este mai mult decât suficient, pentru că fiecare femeie are propria călătorie cu copilul. Și nu este o competiție și nici nu trebuie să demonstrăm nimic. Copilul are nevoie de noi să fim prezente și conectate. Nu doar cu el, dar cu noi înșine, în primul rând.
Ceea ce ar ajuta tehnic, ar fi ca în orice maternitate să existe psihologi care să ofere sprijin proaspetelor mame în perioada aflării acestora în spital. Oferirea de experiențe și perspective reale ar împuternici femeile. Așa mamele vor putea să găsească forme prin care să dea sens experiențelor prin care trec și să înțeleagă că ceea ce simt este normal.
Lăsăm educația pe mâna bunicilor?
Bunicii sunt dornici la sfaturi și au multă experiență de împărtășit, dar cum procedăm dacă propriile noastre viziuni și principii de educație sunt neglijate?
O metodă eficientă e să fim foarte specifici cum și unde avem nevoie de ajutor. Bunicii au foarte multă inițiativă și e bine să le comunicăm unde o putem direcționa ca să evităm conflictele și zonele de suprapunere a principiilor și valorilor pe care le avem. Uneori, chiar dacă e dificil, ajută să lăsăm controlul în responsabilitatea altcuiva. Asta ne ajută să prioritizăm unde depunem efort. Așa evităm luptele de putere.
Cât de benefic este sprijinul exterior pentru bunăstarea părinților?
Când devenim părinți, ne aflăm, probabil, în cea mai vulnerabilă perioadă din viață. Nu mai există experiențe care ar fi atât de provocatoare, sensibile și complexe. Suntem ființe sociale și sprijinul exterior e esențial. Problema e mai profundă decât pare. Ca societate, nu știm să cerem ajutor și nici să-l oferim. Acest factor complică întregul proces. Nu este că nu avem nevoie sau nu vrem să-l dăm, ci pentru că nu știm, pur și simplu. Majoritatea oamenilor oferă ajutor la ceea ce ei ar vrea să fie ajutați. Dar bazându-te pe nevoia ta nu ai cum să-i fii de folos celuilalt. Trebuie să ai capacitatea să te uiți la cealaltă persoană, să-i înțelegi experiența și să-i răspunzi în conformitate cu nevoile ei.
Trauma colectivă
Cum o întreagă generație simte aceeași frică?
În societățile postcomuniste există o reminiscență a fricii pe care am moștenit-o, dezvoltată de tot ce a însemnat comunism în interacțiunile interumane. În acea perioadă, era un pericol la nivel de integritatea ta personală și a apropiaților tăi. Suspiciunea, nesiguranța cu care a fost hrănită societatea de atunci au declanșat consecințele de acum. În subconștientul nostru este inoculată lipsa de încredere în cealaltă persoană. Frica nu a dispărut nicăieri și acum se observă foarte pregnant. E o traumă colectivă.
Care sunt consecințele traumei și a fricii pentru părinții noi?
Foarte puține mame își vor lăsa copilul în grija unei alte persoane. Noi (se referă la cei născuți în 1980 – 1990 aproximativ) suntem generația care a trecut prin foarte multe abuzuri și agresiune. Este normal ca din moment ce devenim părinți să apară reticența și să nu-i lăsăm pe alții în intimitatea noastră. Din moment ce acceptăm pe cineva în sânul familiei, poate apărea și frica de ce spun alții, pentru că așa devii expus la judecata socială. Generația nouă e mult mai degajată pentru că a trăit într-o perioadă mult mai predictibilă și sigură.
Ce simte copilul lângă un părinte care poate cere ajutor?
Un părinte echilibrat poate să răspundă mai conștient la nevoile copilului lui, iar în consecință copilul dezvoltă un atașament sănătos securizant, care mai târziu se va manifesta în felul în care își va construi viața și relațiile sociale.
Interviu de Elena Vrabie
