Am cumpărat romanul „Daphnia” pentru povestea eroinei care a pornit în ’92 din Brăila la Chișinău să se facă ziaristă. Nu bănuiam cât de fascinată voi fi de copilăria acesteia și cât de multe similarități voi găsi între copilăriile noastre, deși s-au întâmplat la douăzeci de ani distanță. Copilăria sa a fost marcată de puricii culeși din baltă, a mea – de nucii de pe marginea șoselelor. Părinții noștri ne-au învățat capitalismul din mers și ne-au oferit cele mai prețioase lecții de educație financiară: 1. poți să faci bani din orice fără să furi, 2. nu există bani fără sudoare. Ea a urcat în trenul Prietenia și a trecut Prutul spre est, eu, la aceeași vârstă, am urcat în microbuzul Chișinău-Suceava. Ambele visam să devenim ziariste.
Am savurat fiecare scenă din Chișinăul de după proclamarea Independenței, am citit cu sufletul la gură pățaniile de început de carieră ziaristică într-o capitală în care nicio zi nu semăna cu alta. Chișinăul nu mai era o capitală de republică sovietică, dar ce era? Trecerea la grafia latină, războiul de pe Nistru, Mișcarea de Renaștere Națională făceau din Chișinău un teren de joacă frumos și plin de surprize de tot felul pentru o tânără din România dornică să se facă jurnalistă.
Am sperat să zăbovească la Chișinău cel puțin doi-trei ani, să adun mărturii din acei primi ani de după destrămarea URSS-ului, mai ales legate de primele tentative de presă liberă. Nu s-a întâmplat, eroina (și autoarea cărții, pentru că e un roman autobiografic) a plecat după un an revenind, iată, peste treizeci cu acest roman de debut la o editură din Chișinău. Un adevărat tribut pentru orașul care i-a decis cariera. Chiar dacă autoarea nu a oferit prea mult spațiu scenelor de hărțuire, le consider importante, m-am scârbit că au trecut mai mult de trei decenii, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult spre bine. „N-am douăzeci de ani, încă mă lupt cu acneea de pe față și cu ideea că bărbații aceștia sunt ca niște băieți care, scăpați de sub supravegherea mamelor, pun gura pe tot ce le iese în cale.”
Romanul nu se termină la Chișinău, trece înapoi granița și ne poartă prin poveștile încurcate de familie marcate de violență, drame sinonime cu comunismul, Bucureștiul care vine cu de toate pentru o tânără din provincie fără bani, dar harnică și pusă pe treabă. Un om care știe să facă bani din purici va învăța mai ușor să facă bani din scris decât invers, nu?
După primele pagini am fost tentată să caut pe Google cum arată acești purici de baltă și care-i treaba cu ei. Scrisul Dumitrei Râșnoveanu e atât de descriptiv, încâț am intrat încet-încet în lumea copilăriei eroinei și am uitat de Google. Nu mai aveam nevoie să-i văd, mi-am imaginat puricii în fel și chip, vii, în palmele copiilor, în sacii din autobuz, la Piața Mare din Brăila, în gura peștilor exotici din acvariile colorate din casele familiilor cu venituri medii și mari din perioada comunistă.
Am intrat în lumea puricilor, am stat în ea până la capăt și abia după ultima pagină i-am căutat pe Google. Cei din Daphnia erau mai frumoși. Poate puricii chiar erau mai frumoși pe timpul copilăriei din carte (în urmă cu 30-40 de ani?)? Nu vom afla niciodată, au secat bălțile din Pietroiu.
Daphnia mi-a confirmat cât de mult îmi place să citesc romane contemporane scrise de femei. Vin cu perspective uitate, dar care-mi sunt atât de familiare. De exemplu, m-a emoționat scena în care mama eroinei pregătește varul pentru pereți. N-am întâlnit scene atât de savuros descrise despre văruit sau lipitul tapetelor în cărțile scrise de bărbați. Nu pentru că nu s-ar pricepe să le descrie atât de frumos, dar pentru că nu erau acolo lângă mamele lor. Casa nu era domeniul lor, nici dacă și-ar fi dorit, cel puțin nu pentru cei care au copilărit înainte de 2000.
Unele fraze și pasaje le-am simțit ca pe scurte poeme aruncate peste tot să ajute cititorul să treacă mai ușor prin realitățile personajelor: Sorb miere din cornetul de lumină filtrată de caisul și vișinul tânăr din fața casei. Ochii, mirați de atâta splendoare, obișnuiți acum cu și mai mult soare, mă hrănesc întru totul.
M-am tot întrebat pe parcursul lecturii cine e Daphnia de a meritat să ajungă pe copertă, vreo mătușă bogată dezrădăcinată de familie care revine ca o salvatoare din Germania, o altă proprietară aristocrată din București care o ia pe eroină în gazdă și îi marchează destinul sau poate numele unei fetițe nenăscute din cauza politicilor lui Ceaușescu legate de avort. Am aflat la sfârșit, dar vă recomand să căutați cartea și să aflați singuri cine e Daphnia.
Pe lângă frumusețea scriiturii și valorii documentare a romanului, mă bucur atât de mult că a apărut la Chișinău, la fel de mult cum mă bucur când aud despre scriitorii basarabeni publicați în România. Nu mai există două state, doar un spațiu cultural comun prin care circulă cărțile și poveștile. Fără vămi și pașaport.
