Pe Boris Cremene îl cunosc la sfârşitul anilor 80, când evolua pe scândura Teatrului “Eugene Ionesco” în nişte spectacole feerice.

Nuvela, de la care şi-a luat antologia denumirea, este semnată de Jachym Topol şi tratează relaţia fiului cu tatăl său, un sunoscut scriitor şi disident ceh, dar discutând despre tatăl său, acesta pune în discuţie toată istoria Cehiei din comunism. Prin prisma relaţiei dintre fiu şi tată, dintre tată şi fiicele sale, dintre tatăl şi mama naratorului, istoria Cehiei ne apare ca fiind foarte legată, strâns legată, de istoria individului. Disidenţii şi oportuniştii, cei care s-au opus şi cei care au căutat să se adapteze vremurilor de afară, cei care au cedat şi cei cei care s-au retras din faţa terorii istoriei, nu locuiesc peste drum, ci sunt membrii ai aceleiaşi familii, fiind uniţi prin relaţii de rudenie.

În acest spectacol, călăul devine victimă, după care iar călău şi apoi iar victimă, şi astea toate i se întâmplă aceluiaşi om şi în aceeaşi ţară, aruncând în aer toate sistemele de valori.

Moldoveni decedaţi în paradis, moldoveni şomeri în paradis, familii destrămate în paradis, oameni care şi-au luat lumea în cap în paradis, tineri la zdup în paradis. Sunt şi foarte mulţi moldoveni, care, departe de casă, au reuşit să se afirme şi să facă averi. Dar sunt şi oameni care s-au ratat şi au sfârşit-o foarte urât.

Acum câțiva ani Octav Esinencu a găsit pe un drum de țară un crucifix vechi de lemn cu Iisus. De atunci Octav a început să-l poarte pe Iisus în spate peste tot pe unde umbla. Există și un film despre asta: IX EX.

După adunarea scriitorilor de acum două săptămâni, Eugen Cioclea se prăbuşise sub masă, în mijlocul barului şi toată lumea păşea peste el ca peste o mobilă şi-şi vedea de ceaiurile lor.

Ultima care l-a văzut a fost portăreasa Uniunii Scriitorilor. Zicea că se ruga de toată lumea să-l ducă acasă. Sau să-i dea ceva să mănânce.

Pe criticul literar Mihai Cimpoi l-am cunoscut cu mult înainte de a-l cunoaşte pe omul Mihai Cimpoi. Prima sa carte mi-a căzut în mână, când încă eram elev, la biblioteca din Flutura, Cicatricea lui Ulise, şi am citit-o dintr-o răsuflare. După care am recitit-o. În foarte scurt timp, m-am umplut şi eu de cicatrici, cartea lui Cimpoi însă mi-a devenit una dintre cărţile mele preferate.