Odată, mai demult, am publicat o tabletă inamicală despre opera unui scriitor şi, recent, o pastilă elogioasă despre o carte al unui alt scriitor. După prima cronică, cea negativă, foarte mulţi colegi scriitori mă căutau la servici sau la telefon ca să-mi spună că le-a plăcut foarte mult textul meu şi să mă felicite pentru curajul pe care l-am avut desfiinţându-l pe X. Chiar şi oameni cu care nu schimbasem o vorbă în viaţa mea, mă opreau pe stradă ca să mă gratuleze pentru textul ăla negativ despre poezia unui poet faimos de la noi. Mă opreau şi-mi strângeau mâna, cu ochii strălucind de satisfacţie: „Bravo, bătrâne, da bine l-ai mai pocnit! Să ştii că merită din plin!” Mă opreau ca să mă hiritisească, vorba strămoşilor noştri, pentru textul ăla scârbos, pe care, imediat după ce l-am publicat, am început să-l regret că l-am scris. A plouat cu laude.
Excat pe dos însă mi s-a întâmplat după am scris de bine despre o carte a unui alt scriitor de la noi. După o cronică pozitivă, a urmat o vijelie de acuzaţii, o furtună de învinuiri, una mai bizară ca alta, o grindină de reproşuri; numitorul comun al tuturor fiind cum de am îndrăznit să laud cartea lui X când, pe tema dată, au mai scris şi Y sau Z şi, cu mult mai bune.
Ambele situaţii mi se par relevente pentru mentalitatea noastră, nu numai a scriitorilor, dar şi a moldovenilor în general. Preferăm mai degrabă să criticăm decât să lăudăm. Nu vreau să generalizez, sunt şi multe excepţii, fireşte, dar sunt foarte răspândite şi situaţiile descrise de mine.
Toţi te vor amenda când calci strâmb, dar foarte puţini te vor apreciadacă vei face ceva valoros, inclusiv şefii, sau, mai ales, şefii. Nu am înţeles niciodată de ce multor conaţionali de-ai noştri le place mai mult să umble cu băţul în geantă decât cu ciocolata în buzunar. Nu propun să suspendăm sancţiunile şi pedepsele, nu vă invit să închidem ochii şi să ne imaginăm că locuim în Paris, dar nici nu cred că e bine să vedem totul în negru, pentru că mai apar şi lucruri bune în jur, mai puţine decât alea urâte, e adevărat, dar mai apar. Mai e cineva care scrie „Pizdeţ”, altcineva „Iepurii nu mor”, şi cu totul altcineva filmează „Ana” sau scrie un eseu excepţional despre postmodernism şi aşa mai departe. De ce să nu le menţionăm, dacă sunt?
După părerea mea, noi ne-am obişnuit atât de tare să vedem numai copacii uscaţi, că nu mai vedem, de multe ori, şi pădurea verde din jur.
Toţi ne pricepem şi ne place să criticăm şi ne înghiţim vorbele când ne trezim în faţa unui tablou foarte bun sau al unui roman reuşit.
După părerea mea, s-ar putea ca starea de spirit din societatea moldovenească să se schimbe când o să ne învăţăm şi să-i lăudăm pe cei din jurul nostru, care chiar fac lucruri faine. Chiar şi dacă nu ne place de mutrele lor.
