Scriitorul ucrainean Andrei Kurkov, autorul a peste 20 de romane și volume de non-ficțiune, traduse în peste 40 de limbi, a fost prezent la Chișinău la Festivalul Internațional de Literatură FILIT. A devenit cunoscut pe plan internațional cu romanul Moartea pinguinului (Death and the Penguin), o satiră amară despre tranziția postsovietică, comparată adesea cu universul absurd al lui Kafka.
Am stat de vorbă cu el despre felul în care războiul din Ucraina i-a schimbat identitatea, despre locul literaturii în vremuri de propagandă și despre relația lui cu Republica Moldova.
– De la extinderea războiului, în 2022, v-ați schimbat modul în care vă raportați la propria identitate? În Moldova am observat că mulți vorbitori de rusă care înainte se identificau ca etnici ruși, acum se consideră moldoveni vorbitori de rusă. Poate exista o limbă în afara etniei? Cum priviți această graniță?
– Ce s-a întâmplat cu limba rusă după prăbușirea Uniunii Sovietice seamănă cu ce s-a întâmplat cu franceza în afara Franței. Diferența e că francofonia nu a fost folosită politic la fel cum Rusia a folosit rusofonia. Termenul „Russkiy Mir” a fost inventat și exploatat de Kremlin.
Limba rusă rămâne limba mea maternă. Oficial sunt etnic rus, deși rădăcinile mele sunt amestecate: familia mea vine din cazacii de pe Don, care au fost mutați acolo din Ucraina de Ecaterina cea Mare. Poate sunt ucrainean etnic, dar nu am dovezi.
Cert e că sunt rus ca etnie, dar ucrainean ca identitate politică. Faptul că vorbesc rusă nu-mi influențează poziția politică. Sunt lingvist, iubesc limbile. Vorbesc ucraineană fără accent, o folosesc de mult timp și scriu în trei limbi. Scriu în rusă și engleză, dar nu reprezint Imperiul Rus sau Englez, mă reprezint pe mine. Dar după 2022 nu mai pot vorbi în public în rusă. A vorbi azi rusește în spațiul public înseamnă să legitimezi arma Kremlinului. Scriu ficțiune în rusă, dar nu o public așa. Întâi o traduc în ucraineană și abia apoi merge spre alte traduceri.
– După 2022, Occidentul a devenit mai curios față de literatura Europei de Est. Ce evenimente din istoria regiunii credeți că nu și-au găsit încă vocea literară?
– Cred că multe subiecte au fost acoperite, dar adesea prin literatură slabă, care nu va rezista timpului. De exemplu, nu există un roman de clasă mondială despre Holodomor, foametea artificială din Ucraina. Avem cărți, avem filme, dar nimic la nivel clasic, care să intre în patrimoniul cultural global.
Problema e că unii autori cred că e suficient să abordezi tema, nu contează cum scrii. Dar când scrii prost despre un subiect atât de important, faci mai mult rău decât bine.
– Care este relația dvs. cu Republica Moldova? Ați avut prietenii cu scriitori moldoveni în perioada sovietică? V-a marcat vreo carte moldovenească?
– În anii ’70 am citit literatură moldovenească, dar din păcate nu-mi amintesc titlurile. Prima dată am fost în Moldova în 1975, la 14 ani. Aveam prieteni la Ceadîr-Lunga, la Comrat, la Cahul și la Chișinău. Țin minte doar vinul de casă din Comrat.
Un prieten din copilărie, Leonid, evreu, s-a mutat la Chișinău din cauza antisemitismului din școli. A absolvit aici Institutul de Cultură Fizică, apoi a emigrat în America. Ne vedem încă și azi. Pentru mine, Chișinăul rămâne legat de povestea lui și de sentimentul unui loc cald, primitor.
Acum, când sunt din nou aici, senzația e aceeași: un oraș relaxat, cu un ritm lent. Poate pare „înghețat în timp”, dar pentru mine asta e parte din farmecul lui.
– Cum v-a schimbat războiul rutina de scris? Ce diferență există între personajele de dinainte și cele de după februarie 2022?
– Timp de doi ani n-am reușit să scriu ficțiune. Am terminat un roman început înainte de invazie, dar apoi m-am refugiat în Franța pentru câteva luni. Apoi m-am întors la Kiev. În perioada asta am scris trei cărți de non-ficțiune despre viața în război.
Abia acum reiau proza. Continui o serie de romane polițiste retro, dar mă simt schimbat ca scriitor și ca om. După ce scrii non-ficțiune despre oameni reali, simți că poți inventa personaje doar dacă acestea reușesc să fie mai puternice decât realitatea.
– În multe dintre romanele dvs. există umor negru și ironie. Mai e loc pentru ele în literatura scrisă pe timp de război?
– Da. Chiar și în eseurile mele de non-ficțiune am folosit umorul. Uneori e singurul mod de a înțelege absurditatea lumii. Dacă îl asculți pe Trump, de exemplu, e imposibil să nu râzi. În privința Rusiei, e la fel: propaganda Kremlinului a devenit o formă de comedie neagră. Dacă ești un om sănătos la cap, nu poți trăi fără umor, nici măcar în război.
– Cum contribuiți, ca scriitor, la construirea memoriei colective a războiului?
– Majoritatea scriitorilor ucraineni au renunțat la ficțiune și scriu acum non-ficțiune. Avem o nouă literatură a veteranilor, apărută după 2014–2015, când voluntarii care au luptat împotriva armatei ruse au început să-și scrie memoriile. Sunt sute de cărți, de calitate diferită. Unele vor dispărea, altele vor rămâne și vor deveni literatură de cult pentru generațiile tinere. Cred că dragostea pentru Hemingway va fi înlocuită cu dragostea pentru scriitorii ucraineni care vor scrie despre acest război.
– Peste două zile Moldova are alegeri (interviul a fost realizat vineri, n.r.), din nou marcate de dezinformare și propagandă rusă. Cum poate literatura contracara fenomenul propagandei?
– Cred că literatura poate să spună povești umane, nu doar povești politice. Și aceste povești pot ajuta oamenii, care sunt și alegători, să înțeleagă mai bine viitorul și consecințele fiecărei alegeri.
În plus, literatura creează granițe culturale. Iar granițele culturale trebuie să coincidă cu cele de stat. Dacă literatura națională e prea mică, alte literaturi și surse de influență vor ocupa locul. Cultura unește oamenii, cultura creează națiunea, nu banii și nu legislația.
Interviu realizat de Oxana Greadcenco
