„Pentru mine e important să nu-și amintească oamenii de mine în șoaptă sau cu rușine”
Interviu cu Tatiana Țîbuleac
Tatiana Țîbuleac tocmai și-a lansat la Chișinău cel de-al treilea roman – „Când ești fericit, lovește primul”. După 7 ani de la „Grădina de sticlă” scriitoarea revine cu stilul său recognoscibil, în care pare că scrie cu cuțitul, nu cu tastatura, iar după unele fraze simți că ai nevoia să înveți să respiri din nou.
Romanul spune povestea Milei, o imigrantă din Moldova stabilită la Paris, și desenează mai multe triunghiuri relaționale - între Mila, tatăl ei și mama adoptivă; între Mila și prieteniile dureroase care se întind peste ani și țări; între Mila și parizienii la care lucrează. Acțiunea are loc atât în Chișinăul anilor ‘90-2000, cât și în Parisul din prezent, care alternează de la frumos la insuportabil pentru Mila.
Am stat de vorbă cu Tatiana în weekend, în parcul central, pe care-l traversa în fiecare dimineață cât a lucrat la Flux, iar apoi la ProTV, redacțiile în care spune că s-a format.
Romanul spune povestea Milei, o imigrantă din Moldova stabilită la Paris, și desenează mai multe triunghiuri relaționale - între Mila, tatăl ei și mama adoptivă; între Mila și prieteniile dureroase care se întind peste ani și țări; între Mila și parizienii la care lucrează. Acțiunea are loc atât în Chișinăul anilor ‘90-2000, cât și în Parisul din prezent, care alternează de la frumos la insuportabil pentru Mila.
Am stat de vorbă cu Tatiana în weekend, în parcul central, pe care-l traversa în fiecare dimineață cât a lucrat la Flux, iar apoi la ProTV, redacțiile în care spune că s-a format.
„Când ești fericit, lovește primul” este al treilea roman al tău și mi se pare că prin această carte te apropii cel mai tare de tine însăți.
Da. Este adevărat că l-am scris mai mult timp decât pe celelalte și asta am observat abia la sfârșit. A însemnat că și vocea este mult mai fragmentată, pentru că am scris cartea în diferite stări, nu dintr-o răsuflare, cum se mai întâmpla pe vremuri, când eram mai fără experiență.
Și la sfârșit mi-am dat seama că era o voce prea densă, iar asta se întâmpla pentru că am început să o scriu cu patru ani în urmă, apoi am lăsat-o, apoi am revenit, și vocea asta de fiecare dată era tot mai înverșunată și voia să spună tot mai multe. Și frustrările se tot acumulau și cred că asta se simțea și în tonalitate.
Dar da, într-un final mă apropii foarte mult de mine. În primul rând pentru că chiar este vocea mea, dar și pentru că Mila are cam aceleași vicii și îi este dor de tata. Mila este într-un fel vocea femeii care sunt acum, chiar dacă soarta Milei nu este în totalitate a mea.
Și la sfârșit mi-am dat seama că era o voce prea densă, iar asta se întâmpla pentru că am început să o scriu cu patru ani în urmă, apoi am lăsat-o, apoi am revenit, și vocea asta de fiecare dată era tot mai înverșunată și voia să spună tot mai multe. Și frustrările se tot acumulau și cred că asta se simțea și în tonalitate.
Dar da, într-un final mă apropii foarte mult de mine. În primul rând pentru că chiar este vocea mea, dar și pentru că Mila are cam aceleași vicii și îi este dor de tata. Mila este într-un fel vocea femeii care sunt acum, chiar dacă soarta Milei nu este în totalitate a mea.
„Eu una visam la halva. La un munte de halva pe care să-l mănânc singură, până la greață, și acolo era, în parcarea aceea mizerabilă, singurul meu vis împlinit.”
Dar cum îți dai seama când găsești vocea unui personaj? Cum o simți?
Eu îmi dau seama când nu o găsesc. Simt imediat când vocea mea este falsă. Iar pentru mine asta este mai important decât orice altceva. Mai important decât să faci o revoluție cu o carte, este să-ți rămâi fidel, să simți că n-ai forțat, să simți că nu te-ai machiat prea mult în cartea aceea. Și am înțeles că este o fericire pentru un scriitor să-și simtă falsitatea. Eu am lucrat și ca editor și ochiul meu de editor, așa lâncezit și îmbătrânit, își dă seama imediat că dacă ar fi scris altcineva aici, aș fi tăiat și aș fi spus „mai gândește-te o dată”. Și atunci fac asta și cu textele mele.
Ai simțit presiunea să publici din nou după ce primele două romane au avut succes?
Am simțit presiunea în diferite feluri. În primul rând, una dintre temele din carte e îmbătrânirea sau această lipsă de rost și încetinire fizică a Milei, care a coincis cu aceleași lucruri din viața mea de femeie reală. Doi la mână, bineînțeles că n-am scris demult și mi se părea că dacă nu scrii mult timp, trebuie să scrii de două ori mai mult. Ceea ce este o mare, mare greșeală. Capul înțelege, dar mâinile nu vor să se oprească. Și atunci m-am oprit, ca să nu fie ca un duș spart cartea asta.
Și presiunea, da, bineînțeles că există. Pentru că atunci când nu scrii doi ani și apari cu o carte, oamenii zic „hai să o citim”. Dar când nu scrii cinci ani sau mai mulți oamenii se întreabă dacă scriitorul o să vină cu ceva nou sau n-o să vină deloc. Sau vor zice că primele două cărți au fost o întâmplare.
Și presiunea, da, bineînțeles că există. Pentru că atunci când nu scrii doi ani și apari cu o carte, oamenii zic „hai să o citim”. Dar când nu scrii cinci ani sau mai mulți oamenii se întreabă dacă scriitorul o să vină cu ceva nou sau n-o să vină deloc. Sau vor zice că primele două cărți au fost o întâmplare.
Pentru tine e important ce zic oamenii?
Eu aș vrea acum să spun așa, de la o tribună, că nu contează, că eu scriu pentru mine.
Pentru mine întotdeauna a contat ce spun oamenii. Dar adevărul este că nu toți oamenii. (râde) Sunt oameni pe care îi admir. Sunt oameni de la care învăț. Sunt oameni care îmi spun „bine, Țîba” și asta este un premiu în sine.
Eu sunt un scriitor care înțelege foarte bine că lanțul trofic, între ce scriu eu și omul care citește, este foarte important. Eu scriu pentru oameni. Prima carte am scris-o fără să înțeleg unde o să ajung cu ea, o să fie publicată. Dar am știut că „Grădina” va fi publicată. Și am știut că asta va fi publicată. Pentru că dacă nu m-ar fi interesat să public sau ce zic oamenii, atunci care-i chinul? Care-i blocajul? Așa, pentru mine, eu pot să scriu și pe șervețele. Da, oamenii contează. Pentru cărțile mele, pentru viața mea. Eu mă țin de oameni, chiar dacă sunt așa, mai retrasă și mai singuratică.
Pentru mine întotdeauna a contat ce spun oamenii. Dar adevărul este că nu toți oamenii. (râde) Sunt oameni pe care îi admir. Sunt oameni de la care învăț. Sunt oameni care îmi spun „bine, Țîba” și asta este un premiu în sine.
Eu sunt un scriitor care înțelege foarte bine că lanțul trofic, între ce scriu eu și omul care citește, este foarte important. Eu scriu pentru oameni. Prima carte am scris-o fără să înțeleg unde o să ajung cu ea, o să fie publicată. Dar am știut că „Grădina” va fi publicată. Și am știut că asta va fi publicată. Pentru că dacă nu m-ar fi interesat să public sau ce zic oamenii, atunci care-i chinul? Care-i blocajul? Așa, pentru mine, eu pot să scriu și pe șervețele. Da, oamenii contează. Pentru cărțile mele, pentru viața mea. Eu mă țin de oameni, chiar dacă sunt așa, mai retrasă și mai singuratică.
„Mi se întoarce stomacul pe dos când trenurile merg invers, când oamenii și casele îmi țâșnesc din spate pe neprins de veste, iar în loc de fețe văd doar cefe. Prefer să știu din timp ce mă așteaptă, ce vine spre mine, chiar dacă de mult nu mă mai așteaptă și nu mai vine nimic.”
Ce locuri îți mai plac în Chișinău?
Îmi place Botanica. Am crescut acolo, dar cred că e mai mult decât atât. Vara asta mi-am făcut o zi ca să mă duc special în toate locurile astea pe care le-am descris în carte. Unde am copilărit, am fost la grădiniță, am fost la școală, am fost la punctul de primire a sticlei. Experiența a fost nemaipomenită, pentru că eu cred că la Botanica s-a păstrat foarte tare atmosfera acelor timpuri. Nu știu dacă asta e de bine. Unele case s-au păstrat, dar sunt în paragină, pentru că oamenii nu își permit să facă nimic. Dar alte case se vede că au intrat pe mâna unor familii tinere. Și atunci acele case parcă au întinerit, pentru că se vede că sunt vechi, dar sunt curate. Ai impresia că s-a spălat acolo fiecare pietricică din mozaic și au apărut mușcățele, au apărut perdeluțe, au apărut oameni tineri, copii și parcă așa m-am bucurat, de parcă și amintirile noastre mai sunt scuturate de praf un pic.
Am fost la grădinița la care n-am fost de când am plecat de acolo. Și am trăit o emoție stranie, corpul meu își amintește mai tare decât mintea. Nu-mi aminteam nimic până când am dat de acest coridor în care mergeam noi la masă, la cantină și imediat parcă mi-a venit să întind mâna, să apuc pe altcineva de mână și să mergem să mâncăm borș.
Eu cred că e important pentru fiecare om să mai revină, că te încarci. Chișinăul a devenit pentru mine o sursă de energie, mă simt bine aici și vreau să revin.
Am fost la grădinița la care n-am fost de când am plecat de acolo. Și am trăit o emoție stranie, corpul meu își amintește mai tare decât mintea. Nu-mi aminteam nimic până când am dat de acest coridor în care mergeam noi la masă, la cantină și imediat parcă mi-a venit să întind mâna, să apuc pe altcineva de mână și să mergem să mâncăm borș.
Eu cred că e important pentru fiecare om să mai revină, că te încarci. Chișinăul a devenit pentru mine o sursă de energie, mă simt bine aici și vreau să revin.
„Când beau, tata se scurge în mine și acolo nu mai poate să moară.”
Cât din tatăl tău ai pus în cartea asta?
Mult. N-a făcut el chiar toate lucrurile de acolo, dar este tatăl meu, umorul, felul lui de a fi, reziliența. Cred că și un fel de tristețe care l-a măcinat deja în ultimii ani, pentru că momentul ăsta de răscruce după tranziție a fost dur pentru el și pentru prietenii lui. Eu cred că i-ar fi plăcut cartea asta, cred că s-ar fi distrat.
Dar crezi că ai fi putut să scrii dacă el era în viață?
Eu cred că el ar fi apreciat personajul ăsta și în viață, dar bineînțeles că mi-a fost mai ușor să scriu acum. Eu am pornit cartea asta când mi-era foarte dor de el. Apoi, când am înțeles definitiv că el nu mai este, cred că m-a lovit un fel de depresie. Când gândul ăsta, tatamort, te străpunge. Și atunci cred că și scrisul se schimba în funcție de asta. Pentru că la început vrei să scrii despre un tată mort foarte atent, parcă cu mănuși. Dar pe măsură ce vine această conștientizare, că el nu mai este, îți dai seama că ai vrea să scrii despre el în felul în care lui i-ar fi plăcut.
Și atunci, în cazul lui taică-miu a apărut și umorul, și cinismul, și acel patetism pe care mi-l asum pe alocuri. L-am pus acolo cu bună știință, pentru că ei au fost așa. Oamenii din acea generație au fost un pic patetici, dar asta i-a ținut în viață, cred eu. Și tata a vorbit mult despre idealuri, despre lucruri „de nestrămutat”, cum le numea el. Și cred că pur și simplu să scrii acum pe o voce domoală sau plată despre asta ar fi fost greșit, pentru că asta ar însemna că nu le faci dreptate. Și eu am vrut să-i fac dreptate lui tata.
Și atunci, în cazul lui taică-miu a apărut și umorul, și cinismul, și acel patetism pe care mi-l asum pe alocuri. L-am pus acolo cu bună știință, pentru că ei au fost așa. Oamenii din acea generație au fost un pic patetici, dar asta i-a ținut în viață, cred eu. Și tata a vorbit mult despre idealuri, despre lucruri „de nestrămutat”, cum le numea el. Și cred că pur și simplu să scrii acum pe o voce domoală sau plată despre asta ar fi fost greșit, pentru că asta ar însemna că nu le faci dreptate. Și eu am vrut să-i fac dreptate lui tata.
Tu ai momente când observi în tine bucăți din tatăl tău?
Eu am devenit tata.
Și ce atitudine ai față de această transformare? Ai acceptat-o ușor?
Nu prea, pentru că mai ales observ ceea ce consideram eu părțile lui slabe sau defectele lui, astea cred că mi s-au transmis mai mult decât celelalte. Adică, mă rog, dragostea pentru scris și pentru citit. Felul de a mă raporta la viață, că scrisul este atât de important, încât acolo doar poți să te simți util. Mai mult decât atât, cred că fac și eu cu copiii mei unele greșeli pe care le-a făcut el cu mine. Și încă le ascund frumușel și zic că asta e temperament. Nu e temperament, este educație.
Luăm mult conștient, luăm mult inconștient, iar când nu putem sau nu vrem să facem un efort, zicem că asta se transmite de la mama sau de la tata, dar cred că sunt modelele educaționale.
Luăm mult conștient, luăm mult inconștient, iar când nu putem sau nu vrem să facem un efort, zicem că asta se transmite de la mama sau de la tata, dar cred că sunt modelele educaționale.
La un moment dat, în carte, tatăl Milei îi lasă moștenire să scrie o carte despre prietenie.
Da, tata a crezut în prietenie. Nu mi-a zis să scriu o carte despre prietenie, dar asta s-a subînțeles, pentru că prietenia a fost tema vieții lui. Eu cred că tata a crezut în prietenie chiar mai mult decât în familie. Pentru el, instituția prieteniei a fost instituția supremă. Toate bucuriile lui din viață au trecut neapărat prin această masă de prieteni pe care el a avut-o. Pentru că tata trăia la redacție. Tata era mereu acolo. El trăia prin munca lui. Familia era un lucru pe care el l-a făcut și cumva trebuia să se dezvolte de la sine. Dar în rest, prietenii au fost pentru el totul.
Apoi prietenii s-au împuținat și asta cred că a fost prima mea lecție: că prietenii niciodată nu se înmulțesc. Și la sfârșit uneori rămâi cu primii prieteni. Și mi-am dat seama, mai ales după ce am plecat, cât de importantă a devenit prietenia și pentru mine.
Apoi prietenii s-au împuținat și asta cred că a fost prima mea lecție: că prietenii niciodată nu se înmulțesc. Și la sfârșit uneori rămâi cu primii prieteni. Și mi-am dat seama, mai ales după ce am plecat, cât de importantă a devenit prietenia și pentru mine.
Deci tatăl tău credea că prietenii sunt mai importanți decât familia. Tu pui egal între cele două?
Eu pun, cred. Pentru că eu vreau să trăiesc cu prietenii mei în toate etapele vieții. Eu vreau să văd prietenii mei venind la mine acasă, stând cu mine în grădină, văzând copiii cum cresc.
Altceva este că eu sunt atentă la prieteni. Am văzut, mai ales când am început să scriu și din cauza rețelelor, cum devii la un moment dat asaltat de prieteni, de oameni care vor să fie lângă tine, vor să se asocieze cu tine. Dar vor să o facă în anumite momente, iar apoi în viața unui om poate interveni ceva. Și atunci apare o pustietate, în care pe vremuri erau aceste inimi pulsând ale prietenilor. Și atunci îți dai seama că cine este lângă tine sunt toți acei oameni cu care ai stat la coadă după pâine sau ai dat la facultate, sau ai făcut primul reportaj.
Altceva este că eu sunt atentă la prieteni. Am văzut, mai ales când am început să scriu și din cauza rețelelor, cum devii la un moment dat asaltat de prieteni, de oameni care vor să fie lângă tine, vor să se asocieze cu tine. Dar vor să o facă în anumite momente, iar apoi în viața unui om poate interveni ceva. Și atunci apare o pustietate, în care pe vremuri erau aceste inimi pulsând ale prietenilor. Și atunci îți dai seama că cine este lângă tine sunt toți acei oameni cu care ai stat la coadă după pâine sau ai dat la facultate, sau ai făcut primul reportaj.
Pentru mine a fost uimitor că pe parcursul anilor Mila menține aceste relații, în pofida faptului că ele sunt foarte dureroase pentru ea.
Pentru că generația Milei cred că a ținut mai mult la prietenie decât generațiile noastre sau decât tinerii. Pentru că tinerii se asociază în ziua de astăzi după alte criterii, ei nu neapărat au trecut printr-un greu împreună.
Mi se pare că în ziua de astăzi prietenia unește în mod special la bine, la succes. Pe când eu am crescut cu ideea asta că prietenul te vede în momentele tale proaste, când plângi, când ți-e rău. Când vine prietenul? Când ai nevoie de el, nu când vrei să te lauzi. Prietenia în cazul nostru era un lucru de protejat cândva, de împărtășit secrete și lucruri rușinoase sau de împrumutat bani, sau de plâns pe umărul cuiva. Pe când astăzi prietenia este un pic diferită. Cel puțin așa cum se vede ea dintr-o parte. Este mai la vedere, este mai îmbrăcată, mai ferchezuită. „Ai grijă cu cine, prietenești.”
Noi nu aveam grijă. Uneori viața te punea în același rând cu un om sau te ducea într-o curte, sau te aducea într-un spital, sau făceai cunoștință cu oamenii unde te ducea viața. Nu căutai tu cu cine să prietenești, viața îți spunea cu cine să prietenești. Și dacă aveai suficientă minte sau noroc omul cela se ținea de tine și tu de el. Și eu am prieteni din ăștia. Eu am prieteni încă din curtea de la Botanica. Unii sunt plecați, unii sunt morți, dar ei sunt prietenii mei. Pentru că noi am ajuns în curtea aceea și noi am ținut la această întâmplare și am făcut ce am putut cu ea.
Mi se pare că în ziua de astăzi prietenia unește în mod special la bine, la succes. Pe când eu am crescut cu ideea asta că prietenul te vede în momentele tale proaste, când plângi, când ți-e rău. Când vine prietenul? Când ai nevoie de el, nu când vrei să te lauzi. Prietenia în cazul nostru era un lucru de protejat cândva, de împărtășit secrete și lucruri rușinoase sau de împrumutat bani, sau de plâns pe umărul cuiva. Pe când astăzi prietenia este un pic diferită. Cel puțin așa cum se vede ea dintr-o parte. Este mai la vedere, este mai îmbrăcată, mai ferchezuită. „Ai grijă cu cine, prietenești.”
Noi nu aveam grijă. Uneori viața te punea în același rând cu un om sau te ducea într-o curte, sau te aducea într-un spital, sau făceai cunoștință cu oamenii unde te ducea viața. Nu căutai tu cu cine să prietenești, viața îți spunea cu cine să prietenești. Și dacă aveai suficientă minte sau noroc omul cela se ținea de tine și tu de el. Și eu am prieteni din ăștia. Eu am prieteni încă din curtea de la Botanica. Unii sunt plecați, unii sunt morți, dar ei sunt prietenii mei. Pentru că noi am ajuns în curtea aceea și noi am ținut la această întâmplare și am făcut ce am putut cu ea.
„Nina mi-a spus odată că nu este moarte mai groaznică decât să fii sfâșiată de un câine turbat, însă, când am crescut mare și am cunoscut oamenii, și această frică a pălit în fața realității.”
Romanul se întâmplă cumva în două spații și ca timp, și mentale. Sunt momente în care Mila se află în Paris și unele lucruri declanșează în ea niște amintiri și ea se duce înapoi la Chișinău, în tinerețea ei. Ți se întâmplă asta des ca imigrant, să locuiești în două spații?
Da, cred că din ce în ce mai mult. La început Parisul îmi amintea foarte mult de Chișinău, oricât ar fi de straniu, pentru că eu așa vedeam lucrurile, pentru că voiam să văd Chișinăul acolo, castanii, havuzurile. Bineînțeles că vorbim despre planete diferite, dar în imaginarul meu astea două se lipeau. O vreme eu am dus cu mine Chișinăul prin Paris. Dar la un moment dat asta a încetat, pentru că mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să faci asta, pentru că e fals, nu-i de acolo. Acolo este casa mea, iar dacă vreau să văd Chișinăul, vin la Chișinău. Și am început să vin la Chișinău mai des.
Nu cred că m-aș muta la Chișinău acum, din mai multe motive, dar mi-e foarte dragă să vin acasă.
Nu cred că m-aș muta la Chișinău acum, din mai multe motive, dar mi-e foarte dragă să vin acasă.
Mi-a părut uneori că Mila se regăsește în carte în situația asta de invizibilitate. Ai trăit-o și tu?
Am trăit-o. Dar în cazul meu a fost un avantaj și, în plus, eu nu am avut parcursul Milei. Eu am plecat totuși un pic mai târziu. Și eu am venit dintr-un spațiu unde mă știa toată lumea, dintr-un oraș unde nu puteam să merg pe stradă și să nu mă cunoască lumea, unde nu puteam să scriu ceva fără ca imediat lumea să zică „aaa, eu știu despre cine a scris Tania, pentru că ea a schimbat numele”. Asta poate fi obositor pentru pentru un om public. Și eu am fost un om public în Moldova. Dar când am plecat n-am mai scris din necesitate, în sensul că n-am mai avut o meserie din scris. Pe atunci făceam comunicare pentru o instituție europeană, lucram în engleză și asta însemna că limba română era nefolosită, deci era a mea. Puteam să fac orice cu ea și nu făceam nimic, pentru că nu vorbeam cu nimeni în limba română. De acolo a pornit scrisul meu, din lipsa din această exploatare a limbii, din dorul de limba română.
Apoi au apărut copiii și asta a dat o cu totul altă dimensiune omului din mine. Și scrisul meu s-au modelat pornind de la aceste două lucruri foarte importante: maternitatea și invizibilitatea.
În scrisul meu din „Fabule moderne” încă mai era o urmă de jurnalism. Dar în „Vara…” el n-avea nimic în comun cu ceea ce am scris eu până atunci. Nimic. Pentru că acel scris a venit deja din anonimat. Ochii oamenilor nu mai erau pe mine și atunci eu am găsit aceste resurse în mine și am scris ceva ce n-aș fi scris niciodată trăind în Moldova.
Apoi au apărut copiii și asta a dat o cu totul altă dimensiune omului din mine. Și scrisul meu s-au modelat pornind de la aceste două lucruri foarte importante: maternitatea și invizibilitatea.
În scrisul meu din „Fabule moderne” încă mai era o urmă de jurnalism. Dar în „Vara…” el n-avea nimic în comun cu ceea ce am scris eu până atunci. Nimic. Pentru că acel scris a venit deja din anonimat. Ochii oamenilor nu mai erau pe mine și atunci eu am găsit aceste resurse în mine și am scris ceva ce n-aș fi scris niciodată trăind în Moldova.
„Mă gândesc de multe ori că fericirea mea, de fapt, în asta constă: să am un loc în care să mă tânguiesc.” Te regăsești în acest citat din carte?
Mai puțin. Mie când mi-e greu, eu mă ascund. Eu nu caut susținere în public, nici măcar la prieteni. Eu le spun prietenilor că mi-a fost greu după ce s-a întâmplat deja. Sunt oameni care devin mai puternici și vor să împărtășească, să spună atunci când trec. Eu nu sunt acest om. Mie când mi-e rău, mi-e rușine. Dacă eu nu fac ceva cum trebuie, înseamnă că plătesc o poliță sau e greșeala mea, nepriceperea mea, vina mea. Am încă această mentalitate. De asta eu nu sunt omul terapiei. Pentru că terapia pentru mine înseamnă că trebuie să împărtășești, să spui unui om despre greșeala ta. Și eu îi admir pe oamenii care fac terapie. Pentru mine să ies din casă și să merg să pun totul pe masa cuiva este de neimaginat.
Dar crezi că moldovenilor le place să se tânguiască?
Da, cred că da. Dar nu sunt doar moldovenii, toți Balcanii sunt așa. Oamenilor din zona noastră le place să se tânguiască pentru că au avut și motive. Deci noi am trecut prin atâtea lucruri în cei zece ani de până la și după independență, câte în alte țări nu s-au întâmplat într-o sută de ani. Și ce poți să faci? Poți să bei, poți să tânguiești, poți să cânți. Astea sunt metodele prin care ieși din ceva și e ok. Eu nu cred că asta e o problemă în Moldova. Eu cred că problema în Moldova este invidia. Asta noi n-am depășit, incapacitatea de a admira un alt om, incapacitatea de a învăța de la altcineva, de a admite că cineva face asta mai bine decât tine, de a te bucura de succesul cuiva. Cred că asta învățăm.
De unde avem asta?
Eu cred că asta vine de în Uniunea Sovietică. Astea sunt rămășițele homo sovieticus, când toată lumea trebuia să fie la fel, când toți trebuiau să aibă același salariu, același televizor, aceeași mobilă, aceeași vacanță. Totul trebuia să fie la fel și orice ieșea din aceste tipare, orice rochie cusută altfel, orice carte scrisă altfel trebuia să fie taxată sau scoasă la tablă.
Dar sper ca tinerii să fie altfel.
Dar sper ca tinerii să fie altfel.
„Se câștigă bine în Franța pe dragoste, dar și mai bine se câștigă pe vină.”
Te temi de cancel culture?
Niciodată nu m-am gândit la asta până am scris această carte. Și recunosc că de data asta m-am gândit. Nu cred că este ceva în cartea asta care să pornească un cancel culture. Sper, dar niciodată nu știi. Sper în continuare să pot să scriu doar așa, cu inima deschisă și așa cum pot eu mai bine.
Cred că este o întrebare la care orice scriitor se gândește acum. Trebuie să vedem de unde pornește această cancel culture, dacă este într-adevăr ceva ce un scriitor ar fi trebuit să gândească mai bine sau dacă este doar o ranchiună a cuiva. Pentru că am văzut ambele lucruri întâmplându-se, scriitori taxați pentru că n-au fost foarte sensibili cu nevoile altora, și scriitori care au fost sensibili și oricum au fost taxați. Este o chestie relativ nouă, dar cred că ar trebui cumva și cultura asta revizuită. Care sunt efectele cancelarii? Faptul că interzicem un scriitor sau îl facem să nu mai scrie sau să nu mai fie publicat aduce o schimbare? Poate ieși un scriitor dintr-o pedeapsă publică? Mai poate el scrie bine după asta? Mai trebuie să scrie?
Vorbeam cu mai multă lume la o petrecere despre asta, că sunt filme, cărți de care nu ne mai putem apropia acum, pentru că ne-au dezamăgit foarte tare scriitorii. Toți am trecut prin asta, mai ales și cu războiul, dar nu doar cu războiul. Mă gândesc acum și la abuzuri sexuale sau la acuzații de tot felul. La Alice Munro mă gândesc. A devenit proza ei mai puțin interesantă, mai importantă sau cum o citim? O mai citim?
Eu am avut câteva cazuri în străinătate în care am fost întrebată, adică luată la rost pentru niște cuvinte din cartea mea. Atunci mi s-a părut că totuși schimbările care mi se propuneau nu erau mai bune. Și am rămas la ceea ce era inițial. Dar îmi dau seama că piața străină este prima care taxează, pentru că acolo lucrurile astea sunt foarte importante.
Și aici intervine întrebarea scriitorului: pentru ce scriem? Scriem bifând niște lucruri? Nu ne atingem de tema și scriem ceva călduț, comod? Literatura trebuie să fie și incomodă. Eu cred în asta. Literatura trebuie să bulverseze, nu neapărat să te facă mai bun, pentru că poți învăța și din alte lucruri.
Cred că este o întrebare la care orice scriitor se gândește acum. Trebuie să vedem de unde pornește această cancel culture, dacă este într-adevăr ceva ce un scriitor ar fi trebuit să gândească mai bine sau dacă este doar o ranchiună a cuiva. Pentru că am văzut ambele lucruri întâmplându-se, scriitori taxați pentru că n-au fost foarte sensibili cu nevoile altora, și scriitori care au fost sensibili și oricum au fost taxați. Este o chestie relativ nouă, dar cred că ar trebui cumva și cultura asta revizuită. Care sunt efectele cancelarii? Faptul că interzicem un scriitor sau îl facem să nu mai scrie sau să nu mai fie publicat aduce o schimbare? Poate ieși un scriitor dintr-o pedeapsă publică? Mai poate el scrie bine după asta? Mai trebuie să scrie?
Vorbeam cu mai multă lume la o petrecere despre asta, că sunt filme, cărți de care nu ne mai putem apropia acum, pentru că ne-au dezamăgit foarte tare scriitorii. Toți am trecut prin asta, mai ales și cu războiul, dar nu doar cu războiul. Mă gândesc acum și la abuzuri sexuale sau la acuzații de tot felul. La Alice Munro mă gândesc. A devenit proza ei mai puțin interesantă, mai importantă sau cum o citim? O mai citim?
Eu am avut câteva cazuri în străinătate în care am fost întrebată, adică luată la rost pentru niște cuvinte din cartea mea. Atunci mi s-a părut că totuși schimbările care mi se propuneau nu erau mai bune. Și am rămas la ceea ce era inițial. Dar îmi dau seama că piața străină este prima care taxează, pentru că acolo lucrurile astea sunt foarte importante.
Și aici intervine întrebarea scriitorului: pentru ce scriem? Scriem bifând niște lucruri? Nu ne atingem de tema și scriem ceva călduț, comod? Literatura trebuie să fie și incomodă. Eu cred în asta. Literatura trebuie să bulverseze, nu neapărat să te facă mai bun, pentru că poți învăța și din alte lucruri.
If a building becomes architecture, then it is art
„În cartea lui, o femeie trebuie să facă neapărat copii, pe când un bărbat poate să facă orice, că oricum rămâne. Mă gândesc, iată, cum își va aminti lumea de mine? Și cine este această lume?” Un alt citat din carte. Cum îți răspunzi la această întrebare?
Tare complicata întrebarea asta, dar cred că toți ne-o punem la un moment dat. Nu știu cine-și va aminti de mine, dar sper că-și va aminti de bine. Pentru mine e important să nu-și amintească oamenii de mine în șoaptă sau cu rușine. Ar fi arogant să spun că sper să-și amintească lumea de mine prin cărți, pentru asta ar însemna că n-am mai făcut nimic altceva în viața asta și că sunt tare, tare singură. Pentru că dacă își amintește lumea de un om doar prin munca lui, cred că înseamnă că n-a mai făcut altceva în afara muncii. Și eu sper că am mai făcut și altceva.
Interviu: Anastasia Condruc
Fotografii: Alexandru Vengher
Fotografii: Alexandru Vengher
