Op-ed de Dorina Baltag, doctor în științe politice
E anul 2025, iar moldovenii încă se mai prind în plasa etichetelor „diaspora paralelă”: cei care locuiesc peste hotarele țării care nu ar avea ce vota, despre cum ar trebui să li se limiteze vocea pentru că nu trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova. Este exact retorica de noi versus voi care ne-a ținut divizați ani la rând, de regulă de forțe externe (Uniunea Sovietică atunci, acum – Federația Rusă). Teoria identității sociale explică cum oamenii se identifică cu un grup și îi percep negativ pe cei din afara acestuia. Acest proces, determinat de dorința de a stabili superioritatea grupului propriu, duce la prejudecăți și discriminare, chiar și în absența oricărui conflict real sau a unui istoric între grupuri.
Încă mestecăm aceleași katlete: cei de acasă versus cei plecați, patrioții versus „trădătorii”, cei care „au rămas să sufere” versus cei care „au fugit după bani”. Din punct de vedere al psihologiei politice, acest tip de narațiune este convenabil pentru că oferă un „țap ispășitor”. Și nu e întâmplător – există interese politice care abia așteaptă ca această ruptură să se adâncească, pentru ca diaspora să nu mai conteze electoral, iar acasă să nu avem șansa de a trăi mai bine. Despre așa-numitele „cleavage-uri” sociale și politice care sunt exploatate de actori politici pentru a întreține diviziuni s-a cercetat încă din 1967. Pe tot mapamondul migrația este adesea instrumentalizată electoral – țara noastră nu este excepție: partidele politice folosesc retorica despre diasporă pentru a slăbi coeziunea socială și a delegitima votul diasporei – iar unii dintre noi cad în această plasă.
În aceste zile, înainte de scrutinul din 28 septembrie 2025, vedem cum aceeași strategie de divizare este alimentată prin insinuarea așa-ziselor fraude la votului în diaspora. Exact ca după prezidențialele din 2020 și 2021, ni se servește ideea că dacă moldovenii nu au mai stat în cozi imense la secțiile de votare, dar numărul lor a crescut, atunci ar fi „fraudă”. Este o narațiune clasică de manipulare: simplă, emoțională și fără probe – dar menită să alimenteze suspiciunea și să submineze încrederea în diaspora și în instituțiile democratice. În realitate: mai multe secții de votare au însemnat mai mult acces pentru cetățeni, iar acest lucru s-a reflectat direct în creșterea numărului de voturi valabil exprimate – de la peste 262 de mii în 2020 la circa 330 de mii în 2024.
Această polarizare artificială funcționează pentru că lovește în programările noastre psihologice cele mai simple: nevoia de a găsi vinovați. În loc să ne uităm la problemele reale și soluțiile pentru acestea – corupția, lipsa de coeziune, manipularea informațională – ni se servește povestea confortabilă că vina o poartă „ceilalți”. Psihologia politică explică acest lucru prin felul în care diferite orientări ideologice răspund la frică și incertitudine. Ideologia conservatoare (în contextul țării noastre e oferta partidelor de stânga), prin natura sa, promite stabilitate, ordine și certitudine, în timp ce ideologia liberală sau progresistă (în contextul țării noastre e oferta partidelor de dreapta) cere deschidere către diversitate, schimbare și, implicit, acceptarea unui grad de incertitudine și ambiguitate. Întrebați-vă: de ce ne temem de schimbare, dacă schimbarea este singura constantă a vieții? Legile universului, teoriile evoluției și experiența umană de mii de ani arată că adaptarea și transformarea sunt nu doar inevitabile, ci vitale pentru supraviețuire și progres.
Dar lumea din jurul nostru nu stă pe loc. Societățile care s-au închis în certitudini și frici au rămas captive în stagnare (verificați starea lucrurilor din Georgia sau Belarus). Cele care au avut curajul să îmbrățișeze schimbarea și complexitatea au găsit în asta resurse de dezvoltare (urmăriți parcursul politic al Estoniei sau cel economic al Poloniei). Iar unul dintre cele mai vizibile exemple ale acestor transformări este chiar migrația. Realitatea este că migrația și mobilitatea sunt parte din normalitatea secolului XXI – documentată drept o constantă a modernității globale. Oameni care pleacă și oameni care revin, experiențe aduse din afară, bani trimiși acasă, rețele de profesioniști și asociații diasporale create – toate acestea nu sunt pierderi, ci resurse. Țări ca Irlanda, Italia sau Polonia au trecut prin valuri similare și au învățat să transforme diaspora într-un motor de dezvoltare utilizând în favoarea sa ceea ce cercetătorii numesc capitalul social al diasporei. Noi încă oscilăm între vină și nostalgie, între resentimente și rușine.
Și totuși, dincolo de migrație și de resursele ei evidente, rămâne o întrebare incomodă: ce facem noi cu ele? Putem transforma aceste oportunități într-o poveste comună de dezvoltare, sau rămânem blocați în diviziuni și frustrări? Înainte de a consuma orice se aruncă către noi, haideți să reflectăm un pic: de ce moldovenii nu își doresc mai mult pentru ei înșiși? De ce să ne fie rușine să ne salutăm unii pe alții într-un magazin? De ce nu putem fi mândri că suntem parte din aceeași comunitate? Explicațiile țin de trauma post-sovietică și de capitalul social scăzut caracteristic societăților de tranziție. Politologul Robert Putnam explica încă în 1994 cum capitalul social – rețelele de încredere și cooperare – este esențial pentru democrație. Iar economistul politic Francis Fukuyama sublinia încă în 1996 importanța încrederii ca fundament al prosperității și dezvoltării.
Anume din 2020 Moldova nu mai este etichetată drept „cea mai săracă țară din Europa”. Poate suntem încă vulnerabili, dar suntem și țara care are o președintă cu curaj, care a arătat lumii cine suntem și ce vrem și o „țară mică cu inima mare” în situații de război pe harta Europei. Această schimbare de percepție nu a venit doar de la liderii de acasă, ci și de la cetățenii de acasă și cei din diasrporă care co-investesc, alături de instituțiile statului în educație, infrastructură, antreprenoriat și alte sectoare cruciale pentru o dezvoltare durabilă a Republicii Moldova. Dar anume nivelul redus de încredere socială este exploatat constant de campanii de dezinformare și manipulare cu care ne bombardează Federația Rusă. Și în plină campanie electorală partidele – îndeosebi de stânga, și unele de dreapta – găsesc comod să exploateze acest clivaj de noi versus ei – și să mențină stagnarea și nu evoluția democratică a țării.
Pe final mă/vă întreb: cât timp vom mai înghiți gogoșile altora – despre „diaspora paralelă”, despre „patrioți de carton”, despre „cei care au plecat nu au dreptul să decidă”? Nu e oare momentul să fim pragmatici și să privim experiența și resursele moldovenilor din afara țării ca pe o oportunitate, nu o amenințare? Să recunoaștem că, în fond, ne dorim același lucru: o Moldovă prosperă, unde practicile democratice sunt o normă, iar respectul și încrederea reciprocă devin fundamentul societății. Dacă e așa, atunci să nu mai cădem pradă vrăjelilor electorale, iar pe 28 septembrie să votăm cu curaj: nu pentru că ne dorim UE, sau pentru că ne dorim Rusia, dar pentru că alegem starea de bine a fiecăruia dintre noi, a comunității și a țării.
Dorina Baltag este cercetătoare la Institutul IDIA la Londra și fondatoarea Noroc Olanda, asociație diasporală din Țările de Jos.
Acest op-ed este elaborat în cadrul proiectului Democrația la Raport implementat de Fundația Noroc Olanda, în parteneriat cu AO MentorMe și cu sprijinul Promo-LEX, din sursele Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
Opiniile aparțin exclusiv autoarei.
