M-am ridicat din pat și am mers încet la toaletă, ca să nu-mi trezesc soțul. Abia venise de la muncă și dormea de cel mult o oră. Mergeam încet și pentru că în abdomenul meu locuia de 285 de zile un băiețel pe care urma să-l văd peste câteva ore, oare peste câte?

M-am întors în pat și a mai urmat un val, apoi încă unul. Douăzeci de minute, atât aveam la dispoziție să trag o suflare fără durere.

Am început să cronometrez pentru că știam că pe măsură ce intervalul se va micșora, va veni momentul să introduc în ecuația mea trei cifre. Nu cele trei degete unite ale străbunicilor noastre, purtate cândva spre cer, pământ, apus și răsărit. Spre norocul meu, acum aveam nevoie doar de un deget și de un telefon pe care să tastez: 112.

În dimineața aceea nu conta atât de mult cine era femeia de la celălalt capăt al firului, câte apeluri preluase înaintea mea sau câte avea să mai preia. Cum reușea să vorbească atât de liniștit cu oamenii care sunau, fiindcă, în viețile lor, ceva nu mai era în regulă.

Doi ani mai târziu, stau în dispeceratul Serviciului 112, mă uit la oamenii din spatele vocilor și încerc, fără să vreau, să ghicesc care dintre ei ar fi putut fi.

Poate cineva ca Angela, care are 52 de ani și înainte să ajungă la 112, a lucrat 16 ani ca asistentă medicală la maternitatea din Florești. Poate Olga, fostă educatoare la grădiniță, sau Cristina, care știe că, atunci când omul de la celălalt capăt al firului este panicat, ea trebuie să preia controlul conversației.

În jurul meu vocile se suprapun, româna se transformă în rusă în câteva secunde. Dispeceratul e o sală mare și foarte luminoasă, aproape toată albă. Din loc în loc, tricourile roșii ale operatorilor se văd dintre pereții care le despart mesele. În fața fiecăruia sunt câte trei monitoare: pe unul o hartă, pe altul fișa apelului, pe al treilea liste care îmi amintesc de desfășurătoarele din regiile televiziunilor în care am lucrat.

Prin tot albul încăperii mai trece însă o margine roșie care urmărește mesele dintr-un capăt în altul. Seamănă cu un fir roșu care leagă toate apelurile ajunse aici. Degetele aleargă pe tastaturi, pe ecrane apar adrese și continuu răsună aceeași întrebare:

Ion ascultă, pune întrebări și, după încheierea apelului, se întreabă ce s-ar întâmpla dacă, Doamne ferește, ar începe un război în țară, iar 112 ar trebui să gestioneze asemenea solicitări în paralel cu urgențe mult mai grave.

În clipa asta îmi amintesc de dimineața în care am intrat în travaliu. Aveam contracții și tot nu eram sigură că venise momentul să sun la 112. Dar, dacă mi-ar fi intrat un liliac pe geam, probabil aș fi sunat fără să mai stau pe gânduri. Pragul de la care o problemă devine o urgență pare să fie diferit pentru fiecare.

Sanda știe asta foarte bine. Are 25 de ani, lucrează la 112 de aproape patru și preia în medie 150 de apeluri într-o tură, dacă nu e weekend.

Pentru că oamenii sunt speriați, vorbesc repede, nu cunosc întotdeauna adresa sau nu reușesc să explice ce s-a întâmplat. Uneori, Sanda ascultă din nou înregistrarea după încheierea conversației, ca să se asigure că informația din fișă este corectă. Am observat asta la aproape toți operatorii.

Înapoi în biroul cu fir roșu, într-un alt apel, cineva cere intervenția serviciilor de urgență pentru că i-a fost furată mâncarea din frigider.

Însă printre cele aproximativ 150 de apeluri pe care le preia într-o tură sunt și unele care rămân cu ea mult timp după ce închide apelul.

În urmă cu aproximativ un an, la Sanda a ajuns un apel despre un accident produs la Tabani, raionul Briceni. Își amintește că dintr-o mașină au fost scoși câțiva copii, iar într-un alt automobil au ars părinții lor.

În timp ce-mi povestește, își întinde mâna spre harta pe care apare satul în formă de inimă și încercuiește două locuri. În unul dintre ele a avut loc accidentul.

Spune că în cei aproape patru ani de când lucrează la 112 s-a schimbat mult, că nu se mai agită pentru lucruri care înainte i se păreau importante și că privește problemele din viața ei altfel.

„Văzând problemele altora, știi cum să le gestionezi pe ale tale”, îmi spune.

Din alt colț al sălii aud:

-Alo, Lenuța!

O astfel de familiaritate e ca o îmbrățișare între cazurile de urgență și îți dă putere să treci la următorul apel. Lenuța este de la dispeceratul ambulanței. Ion o sună atunci când nu este suficient de clar, din informațiile primite de la apelant, cum trebuie gestionat cazul.

Familiaritatea însă nu-și are întotdeauna locul aici, nici măcar atunci când la celălalt capăt al firului este propriul copil.

Angelei, de când a venit aici, i s-a întâmplat de mai multe ori să preia apeluri din orașul în care a lucrat sau din satul natal și să recunoască locurile sau chiar oamenii care sunau. Nu le spune însă cine este, pentru că nu are voie.

Într-o zi a recunoscut vocea propriei fiice, care suna de la Inspectoratul de Poliție. Din fericire, nu era vorba despre o situație gravă. Angela nu și-a schimbat tonul și nu i-a spus că o recunoscuse, însă după ce au închis, fiica a sunat-o de pe telefonul personal. A început să râdă de cât de serioasă fusese mama ei cu doar câteva clipe înainte.

După o oră petrecută în dispecerat, adresele încep să mi se perinde aproape mecanic prin fața ochilor. O stradă, un număr, o scară, până când pe unul dintre ecrane apare:

Mircea cel Bătrân 12.

Este adresa părinților mei, adresa la care locuiam și eu acum zece ani.

Pentru câteva secunde, nu mai urmăresc apelul ca jurnalistă, aștept cu inima cât un purice următoarea informație și văd cum apare negru pe alb: scara 2, scara vecină.

Respir ușurată pentru că la scara 1, cel puțin de data aceasta și, sper eu, încă mulți ani înainte, nu este nicio urgență.

La câteva mese distanță, cafeaua cu gheață cu care Olga intrase în tură stă aproape neatinsă. Îl observasem de când venisem și la un moment dat am glumit că o să i se răcească cafeaua dacă nu se grăbește s-o bea.

Și eu beau cafeaua rece de când mă știu, probabil m-am pregătit din vreme pentru rolul de mamă, care nu-ți mai permite cafea fierbinte. Olga are și ea experiență cu copiii, doar că înainte să ajungă la 112 îi avea în fața ei într-o grădiniță. Are 38 de ani, lucrează aici de cinci și spune că, deși cele două meserii par foarte diferite, pentru ea au ceva în comun: responsabilitatea „la cotă maximă”.

La început, au surprins-o nu doar urgențele pe care le auzea în căști, ci și indignarea oamenilor care sunau după ajutor și apoi se supărau că operatorul le pune prea multe întrebări.

În timp ce stau lângă ea, vine un apel despre un copil de un an care a căzut din pat și sângerează din cavitatea bucală.

Pentru ea, fiecare răspuns înseamnă o informație pe care trebuie s-o adune înainte ca apelul să poată fi direcționat mai departe.

La câteva mese distanță, în colțul opus al sălii, vocea Cristinei începe să se audă mai tare decât celelalte. Ridică tonul și repetă întrebările, încercând să obțină de la femeia din căști informațiile de care are nevoie. După ce închide, Cristina îmi explică că uneori trebuie să „domine” apelul. Oamenii sună panicați, vorbesc peste operator sau nu sunt concentrați să răspundă la întrebări, iar ea trebuie să preia controlul conversației ca să afle ce s-a întâmplat și unde trebuie să ajungă ajutorul.

Femeia cu care vorbise acum se enervase din cauza întrebărilor și îi răspunsese așa cum Cristina spune că aude destul de des: O să veniți și o să vedeți!.

Numai că atât ea, cât și ceilalți operatori nu pot să vină să vadă. Ei trebuie să vadă prin ochii celui care sună, iar pentru asta au nevoie ca omul de la celălalt capăt al firului să le răspundă la întrebări.

Dacă acum Cristina trebuia să domine conversația ca să obțină cât mai repede informațiile de care are nevoie, alteori trebuie să facă exact contrariul: să țină omul de vorbă cât mai mult.

Un astfel de apel a durat aproape 40 de minute. Era al colegului ei, Gheorghe, pe care Cristina l-a ajutat să gestioneze conversația cu un bărbat aflat în stare de ebrietate, aflat pe acoperișul unei clădiri din sectorul Buiucani al capitalei și care amenința că se sinucide. Fusese acuzat că a furat bani din casă, lucru pe care îl nega, iar cei doi operatori l-au ținut de vorbă până când la fața locului a ajuns echipa de salvare.

Gheorghe era atunci în primul său an la 112 și spune că astfel de apeluri încă îl speriau. Acum lucrează aici de trei ani și nici măcar nu-și mai amintește toate detaliile cazului.

Pe masa lui stă însă un flexor antistres cu margini din cauciuc verde aprins, pe care îl strânge în mână în timpul apelurilor. Mă gândesc că în dimineața în care urma să devin mamă mi-ar fi prins bine și mie unul pe care să-l strâng în timpul contracțiilor.

Flexorul stă pe masă de parcă ar fi indicatorul rutier „Punct negru”, care îi avertizează pe șoferi să reducă viteza și să fie mai atenți pentru că în acele locuri s-au produs accidente grave în trecut. Punctul negru de pe masa lui Gheorghe nu marchează un kilometru de șosea, ci trei ani de apeluri la 112 și stresul acumulat în toate momentele în care mâna lui a strâns bucata de cauciuc.

Printre ele s-ar putea număra și un apel care a durat ceva timp, deși nu era vorba despre o urgență. O femeie sunase din Bălți la 112 pentru că nu-și găsea mașina și nici măcar nu-și amintea numărul de înmatriculare. Gheorghe a încercat să afle unde ar putea fi automobilul și, până la urmă, a sunat la parcarea specială, unde a aflat că mașina fusese ridicată și se afla acolo.

Și nu este singurul caz. În orele petrecute în dispecerat îmi dau seama că pentru unii oameni 112 funcționează și ca un fel de birou de informații, unde poți suna atunci când nu mai știi cui să-i ceri ajutor. Cineva vrea să afle informații despre asigurare, altcineva are nevoie de un psiholog și spune că i s-a recomandat să sune la o linie fierbinte, doar că a ajuns la 112.

Cândva chiar exista un număr de telefon la care puteai suna pentru informații: 1188. Puteai afla, printre altele, datele de contact pentru diverse instituții sau companii, numărul de telefon al abonatului după date complete. Serviciul gratuit a dispărut în 2017, fiind înlocuit de unul contra cost. Obiceiul de a pune mâna pe telefon atunci când nu știi unde să cauți un răspuns a mai rămas.

Deși pe vremea aia nu exista 112 în forma în care îl știm astăzi. Până în iunie 2018, erau cele trei numere vechi de urgență: 901, 902, 903. Trei linii separate pentru pompieri, poliție și ambulanță. Îmi amintesc și acum cât de greu îmi era, când eram mică, să le memorez și să știu care pentru ce este.

Acum există un singur număr, ușor de ținut minte, iar uneori la el ajung și întrebări care nu au nimic în comun cu o urgență. Operatorii ar putea să le spună, pur și simplu, că nu e vorba despre o urgență și să treacă la următorul apel, dar îi văd încercând să-i îndrume.

Maxim îi explică unui apelant că poate merge la medicul de familie, de unde va primi trimiterea necesară către clinica raională. La o altă masă, Ion încearcă să lămurească pe cineva în privința asigurării.

În paralel cu asemenea conversații, intră și alte apeluri, iar eu, pentru că nu aud ce se spune în căști, prind doar jumătatea de poveste care se spune în sală:

- Cine vă impune să luați droguri? Cum îl cheamă pe fiu? Așteptați în curte, acuș vine ambulanța și poliția.

Din trei replici aflu suficient cât să înțeleg că, undeva, cineva chiar are nevoie de ajutor. Restul poveștii rămâne în căștile operatorului.

Au trecut câteva ore de când stau în dispecerat și, între timp, am auzit frânturi despre accidente, copii, droguri, o mașină pierdută și un liliac ajuns în scara unui bloc. Pe unele dintre ele operatorii probabil le vor uita până mâine, altele s-ar putea să le rămână în memorie ani întregi, așa cum Sanda încă își amintește de cazul care a străpuns inima satului Tabani.

Mă gândesc din nou la femeia care mi-a răspuns în dimineața în care urma să nasc. Pentru mine, acel apel e legat de una dintre cele mai importante zile din viața mea, pentru ea a fost, probabil, doar o tură obișnuită cu peste o sută de apeluri. Deși nu am aflat cum o cheamă sau dacă mai lucrează aici, am aflat cum putea arăta ziua aia pentru ea. Poate avea o cafea pe masă pe care nu apucase să o bea sau înaintea mea închisese un apel cu o problemă care nu avea de-a face cu o urgență.

Editat de: Oxana Greadcenco
Colaje de: Dana Munteanu