Eram foarte tânăr şi la Chişinău se ţineau şedinţele cenaclului Mateevici. În ianuarie 1989 am participat la prima şedinţă din faţa bustului lui Mihai Eminescu, la care veniseră doar vreo 15 oameni, poate şi mai puţini. Veneam duminică de duminică la toate şedinţele cenaclului şi recitam poezii de Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu şi aşa mai departe. Uneori, făceam recitaţii şi din poeziile mele cu caracter social. La început, nu prea aveam public, pentru că oamenilor le era frică să vorbească în public în română, româna o vorbea mai mult în pumni ca să nu-i uadă vecinii. Dar, treptat, oamenii au început să se adune ca la urs. Pe la sfârşitul iernii nu mai încăpeam pe alee şi ne-am mutat în faţa havuzului. Apoi ne-am mutat în faţa cafenelei Guguţă, apoi în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare.
Nu planificam nimic din timp.
Pe scenă urcau doar cei mai curajoşi. Majoritatea foarte tineri. Cornel Rusnac şi Vasile Ernu mai erau încă elevi, Fidel Galaicu şi Valentin erau studenţi, Anatol Şalaru, Vasile Maxim şi Valeriu Ciubotaru erau după facultate.
Să ieşi în faţa lumii şi să reciţi poezii în limba română era un mare curaj, aşa cum am mai spus, şi nu toţi îl aveau. Pentru că, la fiecare şedinţă, eram ascultaţi şi de kaghebişti care înregistrau tot ce spuneam.
Ţin minte şi acum că pe 28 iunie 1989 nimeni nu prea vroia să iasă pe scenă, în faţa omaenilor şi să citească nişte documente necunoscute la acea oră cu privire la pactul Ribentrop- Molotov. În cele din urmă, am ieşit numai eu şi Fidel Galaicu.
O dată, au vrut să pună mâna şi pe mine, dar băieţii m-au ajutat să fug. Veneam la fiecare şedinţă de cenaclu ca la nuntă. O dată, mi se desprinseseră tălpile de la pantofi şi am venit încălţat în pantofi lui Veaceaslav Ceremuş. Acolo, m-am împrietenit cu mii de oameni. Între o şedinţă şi alta participam la toate mitingurile şi demonstraţiile din oraş. Sau la…grevele foamei. Într-o noapte, făceam greva foamei în spatele monumentului lui Ştefan cel Mare, împreună cu Diana Grişciuc, Lina Grâu şi alţii. Soldaţii ne-au scos în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare şi au vrut să ne împuşte. Ne-au înconjurat şi au ridicat armele la ochi, iar ofiţerul a strigat foc. Credeam că e sfârşitul. Cuiva, alături de mine, începuse să-i clănţănească dinţii, iar altul a făcut pe el, dar nu au tras. Toată povestea s-a repetat de 5 ori. De 5 ori ofiţerul a strigat: foc. Până la urmă, au tras în ciorile din copacii din spatele nostru. După ce au plecat soldaţii, am continuat să facem greva foamei.
A fost cea mai frumoasă perioadă din tinereţea mea. Din păcate, noi eram foarte tineri şi nu ştiam că anumiţi oameni profitau de naivitatea noastră. Să zicem, într-un ziar foarte citit în 1989 se publicau articole contra noastră, unde eram făcuţi gunoaie ale societăţii. Ei bine, după 1992 încoace, ziariştii respectivi au ajuns să promoveze democraţia în Republica Moldova, lucrând în nişte instituţii media finanţate de occidentali.
Dar noi am rămas tot cu aţa mămăligii.
Am fost tineri, naivi şi credeam în foarte multe lucruri. La fel de naivi am rămas şi acum, dar acum nu mai credem în nimic.
