Îi vezi cum se târâie: le fâlfâie paltoanele și din buzunare ies molii, se lasă frig în jur, chiar dacă e deja frig, asfaltul parcă îi aruncă înapoi, dar nici cerului nu-i șade bine cu ei, carnea li s-a stricat demult, cui i-a mai rămas un obraz – și acela îi cade, pute a naftalină, mirosul răzbate și prin televizor, miroase și a furt din kolhoz, miroase și a foamete, și a Siberie, și a pușcărie, și a NKVD și a Stalin, și a biserici devastate, și a carnete roșii cu secera și ciocanul.
Îi vezi şi ţi se întoarce nasul. Duhoare şi naftalină. Dar naftalina nu distruge moliile. Moliile sunt porumbeii lor. Le ies din buzunare, nasuri şi guri. E rivaliuţia moliilor! Au ieşit babele senile după babalâcul nebun, student ieşit direct la pensie – Vladimir Nicalaici Voronin.
La început când îi vezi aproape că ţi se face milă: ce-i cu circul ăsta? Ce-i cu naftalina şi moliile? Dar nu pentru mult timp –ne-am săturat prea tare de seceră şi ciocan, ne-am săturat de ghinişorul cu forţa.
Ei vor rivaliuţii. De parcă până acum nu tot ei au fost la putere, de parcă moliile lor încă n-ar fi ros tot. Ei vor rivaliuţii, dar de fapt şi acum tot ei sunt la putere, chiar dacă puterea o rod cu alţii, alţii crescuţi la pieptul lor putred. Nicalaici se bâl-bâl-bâlbâie. Hirnea, blea, oricum o să aplaude băbăciunile. Vorbele nu contează, contează colacul, contează colacul pe care nu mai vor să-l împartă. Moliile doar nu vorbesc deloc, în schimb ce mai rod…
Uite-i şi pe bolfoşii corigenţi, în altă curte, şi ei cu buzunarele pline de molii, toţi pe trepte, pregătiţi pentru un partret în grup, privind după Nicalaici cu jăle, şi totuşi ţipând că şi ei fac rivaliuţii!
Noaptea un beţivan iese cu un spray şi scrie pe gardul metalic al unui bloc hidos în construcţie: rivaliuţia!, rapid, să nu-l vadă paznicul şi să-i scoată rivaliuţia din cap.
Rivaliuţia, rivaliuţia, alio, durdom, rivaliuţia s-a consumat în 1917!
Atenţie la tălpi, moliilor, pământul începe să crape sub voi.
