Odată cu volumul Oedip regele mamei lui Freud, apărut în 2002 la editura Aula al regretatului Alexandru Muşina, Alexandru Vakulovski devine unul dintre primii mari scriitori ai generaţiei douămiiste. Cu fiecare nou volum sau cu fiecare nouă poezie publicată faima sa devenea tot mai consistentă. Astăzi, orice cunoscător de poezie românească, o să-mi dea dreptate dacă o să afirm că Alexandru Vakulovski a dat unele dintre cele mai frumoase şi răsunătoare poeme ale acestui început de mileniu.
Daţi foc la cărţi, noua sa carte sa apărută la editura Tracus Arte din Bucureşti, îl atestă în fruntea generaţiei sale de poeţi revoltaţi. Notele caracteristice ale poeziei sale, dar şi a poeziei din volumul de faţă sunt ironia, persiflarea, miştoul, parodierea, umorul, hohotele de râs, sarcasmul şi luarea în balon a unei întregi tradiţii literare. Din capul locului, îţi sare în ochi miştoul pe care-l face Sandu la adresa textualismului. Chior să fii ca să nu observi, că în noul său volum, Sandu îi ia la vale pe textualiştii români, bătându-şi joc de ei. Anume aşa îmi explic eu prezenţa în exces a sintagmelor eu citesc şi eu scriu. Sandu le utilizează pentru a-şi râde de textualişti şi o face într-un mod subtil, dar răspicat în acelaşi timp. Iată aşa se explică şi titlul volumului său:
Poetul vrea să arunce în uitare mişcarea textualistă : „Citesc pe budă/ ca Henry Miller / pe uşa budei tot felul / de porcării de la I.LL.R. până la I.R.C. citesc: oclusive: b, p, d, t, g, k, m, n (8) citesc pe budă şi mă tâmpesc”). Ironizarea textualismului alternează cu autoironizarea celui care face mişto de textualism: „Am scris şi mi s-a făcut ruşine şi acum mi-e ruşine nu mai/ sunt atât de gras dar ştiu dacă creierul meu ar fi deschis/ înăuntru aţi vedea un pate ardealul”; „m-am privit în oglindă eram extraordinar de gras mi s-ar/ fi potrivit numele Gunter Grass”. Ironia se simte ca la ea acasă şi în una dintre capodoperele volumului, având titlul ? de lectură. E un poem unde viaţa studenţească a unui tânăr poet este redată prin intermediul ironiei. Miserupismul juvenil întregeşte umorul. În acest poem, Sandu trage în clasici şi se detaşează de ei în favoarea unor noi modele („ în viaţa asta a/ mea plictisitoare (Baştovoi, mă auzi? )”). O altă caracteristică a volumui este ritmul rupt, frânt („merg pe o stradă/ pe care am de atâtea//brusc muzica”). Comparaţii fără obiectul comparat („literele sunt negre ca”), dar niciodată nu vom şti ca ce, fiindcă poetul nu ne spune. Din când în când, poetul rupe ritmul, iese din peisaj şi introduce în volum şi poezii grave, de natură existenţialistă, în care renunţă la orice ironie. Chiar şi dacă nu sunt prea numeroasă, acestea sunt şi înfrumuseţează cartea prin dramatismul pe care-l conţin, aşa cum se întâmplă şi în poemul „Prolog”, care se termină cu versurile: „în oraş/ azi/ s-a născut/ un mort”.
Cei care o să-şi propună să facă o antologie contemporană a poeziei româneşti, ar trebui neapărat să găsească recentul volum. Pentru că în el ar putea da peste câteva poeme de-a dreptul memorabile, care ar trebui să intre în orice antologie serioasă.
