„Te temi? Ia-mă de mână.” Aș fi vrut să îmi ascund emoțiile adânc, undeva sub scaun, acolo unde știam ca se află vesta de salvare, dar palma ce transpira în mâna ei a trădat până la ultima picătură anxietatea ce părea că sare coarda la mine în stomac. Era pentru prima dată când mă ținea de mână cu adevărat. Fizic. Chiar dacă o făcuse de o mie de ori până atunci. O făcea la școală, când încercau băieții clasei să ne smulgă pateul cu varză, sau atunci când plângeam în vestiar, la ora de educație fizică pentru că nu am reușit să sar capra. Sau atunci când profesoara de geografie, fără să se gândească mult, mi-a zis că pe cât de grasă, tot pe atât de proastă sunt. Am fost noi acolo mereu, împărțind la două toate frustrările și nedreptățile pe care le poate trăi un copil într-o copilărie ordinară. La fel cum împărțeam felia de pâine cu magiun și planurile mari de viață. Este uimitor cum rezistă unele prietenii în timp. Ieri nu reușeam să împărțim cariocile care abia de mai târau culori spălăcite peste cuvinte crăcănate în caiete de 12 bani. Și azi calculăm câte mese putem să luăm în Paris, așa ca să ne ajungă și de muzee și de metrou și de cappuccino la terasele cochete franceze.
„Nu.” Am răspuns eu curajoasă. Nu mă speria faptul că urma să petrecem 3 ore bune într-un tub cu aripi rigide, plutind la 10 mii de metri deasupra pământului, nivel unde credeam eu că se termină cerul și încep stelele. Nu mă speriau turbulențe sau alte catastrofe regizate cu grijă pentru publicul amator de acțiune și pop corn cu caramelă. Era o frică necunoscută mie. Nesimțită până atunci. Nepalpabilă și atât de clară.
După nenumărate anunțuri în trei limbi și tot atâtea mișcări elegante pentru ieșirile de urgență, imaginea din ochiul geamului a început să se miște lent. În următoarele clipe, avionul, care părea că nu mai are unde să își ducă viteza, și-a desprins roțile de asfaltul încălzit, lăsând în spate cuibul ăsta mare cu păsări albe și lucioase. Coloanele de mașini, străzile, casele, parcurile și oamenii. Toată lumea de sub noi se despletea în piese mici de Lego. Pe măsură ce albul norilor poroși se înghesuia tot mai mult în lentilele ovale din ambele părți ale coridorului îngust, pe atât de repede mă goleam eu de frica primului zbor. Pulsul din vene încetinea, mușchii febrili se desprindeau de oase, revenind la forma lor moale și gelatinoasă, lăsând astfel să îmi cadă mâna dintre degetele ei uscățive.
Aveam 23 de ani și mă simțeam ca un adolescent în poalele primei iubiri. Mă îndrăgosteam de sunetul răgușit al motoarelor, de mișcările precise ale frânelor de pe aripi, de vuietul surd ce ne umplea timpanele. Mă îndrăgosteam de „ducă”. Paradoxal, aici ,mă simțeam liberă. Aici, în spațiul ăsta mic, prinsă între fotoliu și centura de siguranță, lângă Daria mea în stânga și „domnul francez înalt” în dreapta, eram eu în starea mea cea mai crudă.
Nu știu cum funcționează legile universului și cine se face vinovat de nebănuitele căi ale destinului. Dar, cinci ani și un divorț mai târziu, într-o dimineață devreme, foarte devreme, ora unu dimineața de devreme, m-am trezit că așteptam cuminte să clocotească cafeaua din ibricul meu italian. Ca să o torn în ceașca olandeză și să o savurez cu pâinea luată de la nemți și gem de papaya adusă din Filipine. Am zâmbit în colțul gurii. Aveam 27 de ani și eu pentru prima dată mi-am dat seama că trăiam ceea ce părea că o să rămână doar niște cuvinte uitate într-un jurnal. Am aterizat în lumea aviației din pură întâmplare, aș fi zis eu, dacă nu era vina șomajului și altor nevoi banale precum un salariu, o casă, un viitor.
„Tot ce se face, se face spre bine”, vorbe care veneau ca un bandaj inutil peste o rană veche, începeau să dea roade. Buba prindea coajă.
Un sunet ascuțit și tăios m-a întors la cafeaua ce se răcea sub nasul meu. Telefonul se grăbea să mă anunțe că peste 20 de minute aș face bine să ies din casă. Am simțit cum mă gâdilă în burtă.
Oamenii cei mai dragi mie probabil se bagă la somn la ora asta, tocmai și-au închis televizorul care umplea liniștea dormitorului. Se pregăteau să își odihnească gândurile în pernă, și eu? Eu mascam cearcănele turelor de noapte și umpleam grăbită conturul buzelor cu ruj. Zborurile de noapte erau cele mai chinuitoare. Iar zborurile de noapte transatlantice erau ca purgatoriul lui Alighieri. Orarul meu afișa mândru destinația pe care o pescuiam încă din prima zi a colegiului de aviație – New York. Incredibil, dar 14 ore de zbor și 400 de pasageri la bordul unui Airbus 380 nu reușeau să astâmpere picioarele ce atârnau greoi acum peste tapetul îngălbenit din camera hotelului.
M-am uitat la ceas, era nouă jumătate seara. De la geamul meu nu vedeam decât un roi de solzi aurii care găzduiau mese de birou și calculatoare adormite. Din când în când se mai ițea cate un domn ce trăgea neinspirat un aspirator după sine. Imaginea asta o văzusem în fiecare al treilea film plămădit de gigantul Hollywood. Am pus adidașii obosiți în picioare și am luat la pas lent faimoasele avenue din Manhattan. Capitala bursei americane nu a dezamăgit. Căscam privirea la toate clădirile care erau infinit de înalte pe lângă tarabele pe roți, care, judecând după cozile de suflete flămânde, păreau că dau hot-dog și cartofi gratis. Și dacă în Italia toate drumurile duc la Roma, în New York toate drumurile mele duceau într-un singur loc. Times Square fierbea ca o mămăligă în ceaun – oameni ce se întreceau cu acele ceasornicului prea grăbit să-și mențină ora exactă, studenți care tot trăgeau de timp ca să mai savureze din dulceața libertății, turiști pierduți printre buchii americane în căutarea unghiului pentru poza perfectă, localnici gesticulând harnic nemulțumirea față de miile de ochi curioși care își trăiau vacanța de parcă aveau tot timpul din lume.
Eu, toată numai zâmbet, încremenită în mijlocul acestui scandal de lumini buclucașe, mă roteam în loc schimbând imaginile ca un caleidoscop colorat – amețeam de bucurie. Eram într-o poveste. Eram Alice din țara minunilor. Eram fetița aia cuminte și grăsuță, cu obraji stacojii care își scria timid visele în jurnalul ei cu lăcățică și cheiță. Încuiate bine acolo, pentru o altă viață, pentru o altă Catiușă. Imediat am simțit cum nodul din gât se dezumfla, eliberând lacrimile ca un tsunami ce nu mai poate fi oprit. Am lăsat orice emoție copleșitoare să alunece viguros pe aceiași obraji rușinoși.
„Excuse me.” Un accent bine cunoscut mă trezea din filmul meu. „Sunt fotograf amator și nu m-am putut abține să nu îți fac câteva fotografii în timp ce te uitai minunată la reclamele astea. Ești aici pentru prima dată?” Nu voiam să mă trezesc din realitatea visului pe care îl trăiam, și i-am răspuns scurt „da”. „Woooow, ce cool!”, mi-a răspuns el. „Știi, te invidiez. Da da, știi de ce?” Și fără să lase timp să bâlbâi și eu ceva, tânărul fotograf continuă: „ceea ce trăiești tu acum nu o să se mai repete. Ai doar o șansă. Ai doar o singură prima dată. Știi ce vreau să zic?”. Nici până azi nu mi-a dat fotograful filosof pozele din Times Square. Dar mi-a lăsat în schimb fraza ceea, aruncată așa lejer peste spiritul meu călător. Am fost în New York de încă cinci ori după aceea. Dar nici una nu a mai fost ca prima dată.
„Ai avut noroc”, ar spune alții. Dar uităm să dăm o privire și în culisele acestui noroc, pentru că acolo nimic nu este perfect și ușor. Schimbarea costă. Primul pas în afara zonei de confort te costă – căderi, disperări, eșuări, lecții și ridicări. În spatele fiecărui noroc, sunt urme de pași mici făcuți în beznă. Acolo se adună sutele de „prima dată”.
Autoare: Caterina Demian
