De dimineață m-a sunat tata să-mi spună că mi-a trimis un colet prin autocar. „Ți-am pus acolo o găină, niște caș dulce, vreo douăzeci de ouă, o bancă cu miere…”
Ascultam cu răbdare enumerarea tuturor produselor incluse în colet, în timp ce sorbeam apa călduță cu oțet de mere trimis tot de tata toamna trecută și, mirată, nu atât de dorința lui de a-mi trimite ceva de mâncare, cât de informația despre borcanul cu miere, i-am întrerupt brusc monologul și l-am întrebat de unde îl are.
„D-apoi eu lucrez la oameni și ei mă mai servesc”, mi-a răspuns tata foarte simplu. Poate gândul că mierea a fost un fel de salariu pentru o muncă cu ziua sau poate tonul pașnic cu care el mi-a răspuns la o întrebare atât de naivă m-a înmuiat și i-am zis „bine. Bravo, tăticu!”
Să-i zic acestui bărbat „tăticu” e o practică nouă, pe care o folosesc conștient în ultima vreme și, în astfel de momente, simt că fetița din mine își ia revanșa pentru toată copilăria în care și-a înăbușit orice formă de emoție îndreptată către tata.
De când mă știu, în casa noastră exista o regulă nescrisă: toți îl numeam pe tata „Pavâl” și doar verișorii mei își permiteau să-i zică „tat-tu”. În corpușorul și mintea mea de copil eu eram extrem de incomodată de această situație, dar mă simțeam obligată moral să respect regula casei și să mențin, pentru acest „Pavâl”, un fel de răceală și supărare față omul care „a pus palma-n cur și a plecat”.
La telefon, tata făcea pauze aproape după fiecare cuvânt. Îmi explica că nu-mi mai trimite cireșe, cum a promis, că s-au trecut deja, dar poate va reuși să-mi trimită prune când se vor coace. Eu ascultam și în paralel mă gândeam la maniera mea de a vorbi cu pauze, când am emoții, și la geanta cu pătrățele pe care tata, în primăvara anului 2017, mi-a pus-o în mână din fugă și în care am găsit apoi trupul unui miel sacrificat special pentru mine.
Atunci a fost prima dată când am mers undeva doar eu și tata. Mă invitase în satul lui de baștină la o revedere cu colegii de clasă și eu am acceptat bucuroasă, simțind un moment favorabil pentru a pătrunde măcar cu degetul cel mic pe acel tărâm necunoscut numit „viața tatei”.
Despre tata știam doar că desena foarte frumos (dovadă era chipul unui marinar desenat de el pe spatele unei fotografii vechi) și că ne-a părăsit pentru Tamara, o femeie alcoolică din satul vecin cu care a locuit până la decesul acesteia. Aveam cristalizate în memorie doar două amintiri cu tata. Ca în sferele magice în care vrăjitoarele din filme privesc viitorul, eu privesc în aceste două amintiri. În prima mă văd mică, stau lipită de ușa casei și privesc înlemnită cum tata scoate din torbă niște pantaloni cu dungi de la second hand și încearcă, ignorând cu greu privirea furioasă a mamei, să mă întrebe în ce clasă sunt și să-mi întindă 20 de lei. Mama îl ceartă că „nu așa se vine la copil, cu haine de la gumkă și cu 20 de lei”, iar eu tac în continuare. În a doua sferă-amintire mă văd adolescentă. Stau așezată pe iarbă, în vârful dealului din satul vecin, unde mergeam vara la lucru „cu ziua”. Tata stă lângă mine și din nou mă întreabă în ce clasă sunt, iar eu nu știu cum să mă comport, mă simt prea încordată, iar această nenaturalețe mă chinuie, mă face să vreau să mă ascund sub un fir de iarbă, ca să uite toată lumea că exist și să nu mă mai sfredelească cu privirea, să nu-mi mai zică „of, da’ mai vini tat-tu șeala, mai grăiește cu tine?” și să nu mai primesc donații din pachete cu fulgi de cartofi de la școală. Toate aceste gânduri mă distrag de la subiect, uit că tata e alături și că el e tatăl meu, uit că aș putea să-l rog să mă învețe să desenez sau să-i spun că am auzit cum râd colegele mele de clasă că port papuci de la second hand. Nu îi spun nimic.
Un coleg de lucru pe deal m-a îndemnat să cer bani de la tata, dar mi-a fost rușine să fac asta și am plecat acasă, bătută de vânt în remorca ЗИЛ-ului, care ne ducea și aducea de pe câmp.
Nu am fost niciodată sătulă cu aceste amintiri, care îmi cădeau mai mult ca două noduri în gât decât ca două lacrimi pe obraji. Simțeam că tata e mai mult decât ceea ce a reușit să demonstreze unui copil încordat. De aceea, dorind cu ardoare să-l cunosc mai bine, l-am urmat cu încredere în satul său de baștină, unde urma să petrec câteva zile și să mă distrez la întâlnirea cu colegii lui de clasă. În sat l-am cunoscut pe unul din verișorii mei, Serioja, și pe surorile tatălui. Acestea m-au culcat pe un pat înalt până la pod cu niște perne gigante, m-au hrănit cu ciorbă de perișoare și nu m-au întrebat nimic despre viața mea, ceea ce m-a bucurat.
Ziua am hoinărit prin sat, am bocănit la uși și am deschis porți înalte, vopsite în verde sau albastru și decorate cu ornamente din fire de metal încovoiate sub formă de inimă. Seara ne-am îmbrăcat frumos și am mers la Casa de Cultură. Acolo cânta muzică populară și, la intrare, ne întâmpinau domnișoare în ii.
Acestea ne ajutau să ne găsim locurile la mesele lungi, din scânduri, susținute prin părți de lavițe, picioarele cărora se legănau uneori și îți reaminteau că de tine depinde siguranța întregului colectiv.
În timp ce așteptam să intre și alți absolvenți, eu îmi făceam selfie, iar tata s-a așezat la un colț de masă și aștepta cuminte sprijinindu-și îndelung bărbia în palmă. În această poziție tata mi s-a părut foarte trist și singuratic. Atunci am înțeles că nu doar noi am rămas fără tată, dar și el, de fapt, a rămas fără noi. Eu nu mă apropiam să-l întreb dacă se simțea bine la școală, dacă s-a îndrăgostit de vreo colegă sau avea nevoie de ajutor cu temele pentru acasă. Nu îi spuneam nimic, doar priveam cum se bucura naiv că se întâlnește cu acești oameni peste atâția ani, cum încerca să intre cu ei în vorbă, să le povestească, în timp ce da peste cap un câte păhărel, ce reușite are și cât de bine s-a aranjat în viață. Pe la miezul nopții, tata s-a îmbătat de-a binelea, iar eu am început să simt asupra mea priviri pline de milă.
După ce un coleg de-al tatălui meu s-a apropiat și m-a întrebat dacă dacă mă simt bine cu un astfel de părinte, eu nu am mai rezistat și am insistat să plecăm acasă. Am simțit, pentru prima dată, furie îndreptată către tata; pentru că e atât de jalnic și se face de rușine, pentru că nu e ca și ceilalți bărbați, aranjat la costum și sigur de sine. Am ieșit furioasă și mergeam grăbită prin întunericul nopții, iar tata mă urma, împleticindu-și picioarele în urma mea. Nu știam drumul spre casă și îl întrebam isteric pe tata încotro să mergem, iar el nu reușea să se adune și să găsească un răspuns. Moleșeala lui mă irita tot mai mult, iar într-un moment dat, încordarea a devenit într-atât de puternică, încât m-am maturizat timp de o secundă și tot atunci m-am eliberat de frica de a-l atinge pe tata și de a-i vorbi despre ceea ce simt. Eram ca personajul unui film care a accesat, din întâmplare, o super putere și s-a făcut deodată mare și responsabil pentru salvarea celor din jur. L-am luat pe tata de subraț și am început să-l car spre casă.
Mergeam în toiul nopții cu el de subțioară, mizând doar pe forțele proprii, iar tata era atât de mic și de firav în mâinile mele încât puteam să-l frământ ca pe un aluat.
A doua zi m-am trezit dezamăgită și dezgustată. Mă uram pentru naivitatea cu care am crezut că tata e altfel decât a încercat mama să mi-l prezinte în copilărie. Mi-am luat lucrurile și, practic, am fugit spre stația de autobuz, ignorându-mi verișorul și mătușile. Pe drum am sunat-o pe mama și plângeam în hohote la telefon, iar ea, pentru prima dată în viața mea, nu-l învinuia pe tata, ci era blândă și îmi lua în serios sentimentele.
Am urcat în autocar și, când acesta era gata să pornească, tata a deschis ușa întinzându-mi torba cu pătrățele, pe care a cărat-o mai mult de 200 km din satul în care locuia până în satul său de baștină, pe care acum îl părăseam fără să-mi iau rămas bun. Am luat torba cu inima sfâșiată de milă pentru tata, de supărare pentru mama și de nedreptate pentru mine și fratele meu. Ușa autocarului s-a închis și acesta a pornit spre Chișinău, lăsându-l pe tata în drum, iar pe mine plângând înăbușit sub privirile pasagerilor din salon.
Autoare: Ileana Ciobanu
Eseul „Bravo, tăticu!” a apărut și în revista Oameni 2023 publicată de Moldova.org, dar și în colecția de eseuri „SUBIECTIV/Prima dată”, editată la Cartier.
