Gori e un oraș georgian între două creste muntoase, cunoscut ca patria lui Iosif Stalin și găzduind muzeul care-i poartă numele. Localnicilor le place să creadă că munții georgieni plămădesc oameni războinici și tari de fire. Un astfel de om al munților a devenit unul din cei mai sângeroși dictatori pe care omenirea i-a cunoscut, motiv de mândrie amestecată cu jenă pentru mulți georgieni.
Deschis în 1937 ca muzeu istoric, acesta capătă forma de azi în anii ‘50. Atunci au fost edificate cele două clădiri în stil stalinist. În 1989 muzeul e închis pentru scurt timp. După războiul din Osetia de Sud din 2008, ministrul culturii de atunci declara că muzeul va fi redenumit în Muzeul Agresiunii Ruse. Pe muzeu a fost amplasată o plăcuță cu mesajul „Acest muzeu este o falsificare a istoriei. E un exemplu tipic de propagandă sovietică și încearcă să legifereze cel mai sângeros regim din istorie”. În 2012 autoritățile locale din Gori decid că muzeul nu va mai fi modificat în vreun fel, iar în 2017 plăcuța este scoasă.
Prima zonă include casa în care a copilărit Iosif Djugașvili și vagonul personal al acestuia din anii războiului. Locuința în care s-a născut și a trăit Stalin până în 1883 a rămas exact pe locul unde se afla inițial. E protejată de un pavilion pompos care acoperă ca un cavou locuința simplă din piatră și lemn. În pridvorul casei doarme nestingherit un câine, adăpostindu-se de omăt și umezeală.
Pentru că Stalin detesta să zboare cu avionul, în stânga găsim vagonul de tren personal al acestuia. Folosit de către Stalin din 1941, e mai ales cunoscut pentru că acesta călătorit în el spre conferința de la Teheran (1943) și Yalta (1945). Vagonul e o casă pe roți și include încăperi pentru pază, o baie, dormitoare, bucătărie și o sufragerie. În vremea când mulți cetățenii sovietici trăiau în barăci sau mureau de foame, acest vagon pare culmea luxului.
A doua parte adună sălile de expoziții pline cu exponate care țin, într-o măsură sau alta, de viața lui Stalin. Și aici începe distracția.
Muzeul care nu e chiar muzeu
Muzeul lui Stalin nu e muzeu în sensul clasic. E un „muzeu al unui muzeu”, o compilație de obiecte de cult, mărturii, fragmente din publicațiile vremii, tablouri pompoase și alte bucățele mici de istorie, expuse fragmentat.
Senzația apăsătoare te lovește imediat cum pășești pe covorul roșu și dai cu ochii negreșit de statuia în mărime naturală a dictatorului, așezată măreț chiar în capul scării. La stânga găsești un mic shop pe care n-ai voie să-l fotografiezi, regulă pe care ne-am permis s-o încălcăm în scop de documentare. Excursia ghidată costă 15 lari georgieni, echivalentul a circa 5 euro. Poate fi în rusă sau engleză, noi alegând prima variantă. Am tras cu urechea la excursia în engleză de lângă noi și mi-a părut mult mai seacă, poate din cauza barierei lingvistice. Ghida noastră, însă, a părut foarte entuziasmată să povestească despre viața lui Stalin.
Viața și moartea teribilului dictator comunist
Ușoara senzația de absurditate e consolidată periodic de discursul ghidei. O georgiană trecută de 60 de ani, cu mască și o rusă fluentă, începe excursia cu relatări despre copilăria lui Soso, nume de alint dat de părinții. Micul Soso ar fi suferit o traumă gravă în copilărie și mama lui s-ar fi rugat zi și noapte la Dumnezeu să-i fie salvat copilul. Mi se pare un pic ironică această mențiune a religiozității, deși nu asta a fost intenția povestitoarei. Iar restul e istorie.
Vedem poze din tinerețea celui care avea să devină Stalin, în care aduce ușor cu un hipster contemporan. Trecem rapid la începuturile lui comuniste alături de grosul nomenclaturii de partid, printre care și Lenin. Covoare, tablouri și scrisori vin să confirme legătura strânsă dintre cei doi lideri ai partidului sovietic comunist: mentorul și discipolul care și-a depășit învățătorul.
Sărind peste bucăți întregi de istorie, ajungem rapid la cum Stalin devine prim-secretar al PCUS, apoi își concentrează toată puterea în mâinile lui. Aluzia e că asta nu ar fi fost neapărat ceva rău. Poze vesele cu: Stalin și copiii, Stalin și muncitorii, Stalin și colhoznicii vin să ne amintească cum s-a construit marele lagăr socialist. Doar câteva nume de intelectuali georgieni linșați de regimul stalinist, extrase din milioane de alte nume ale victimelor epurărilor teribile din anii ‘30.
Anul ‘39 marchează, spune ghida, „reîntoarcerea la granițele Imperiului Rus” și semnarea pactului de neagresiune cu Germania nazistă. Femeia spune că astfel „URSS a preluat ceea ce i s-a luat anterior”, menționând, printre altele, și Basarabia. Mă apucă râsul și arunc ocheade colegilor conștienți de ridicolul situației. Auzim despre modul mârșav în care Germania nazistă și-a încălcat promisiunea, atacând URSS în 1941. Alunecăm spre al Doilea Război Mondial și aud câte ceva despre bătăliile crâncene. Sunt aproape surprinsă să nu aud ceea ce se tot vehiculează intens de propaganda rusă: că Stalin a câștigat războiul. Nimic despre greșelile fatale ale generalissimusului fără cunoștințe militare.
În schimb, aflăm cu lux de amănunte despre cele două soții ale dictatorului, dintre care una moare prematur și alta se sinucide. Viața celor trei copii ai săi pare să nu confirme că „Stalin e prietenul copiilor”. Vasili ajunge să fie încarcerat după moartea lui Stalin, Yakov e luat prizonier pe front. Ocazie cu care mai aud o dată povestea despre Stalin care a respins propunerea naziștilor de a-și salva fiul în schimbul cedării unui general german. Ghida se aruncă, nu fără satisfacție, în detalii despre viața personală a fiicei lui Stalin, Svetlana Alilueva, care ar fi avut 4 sau 5 soți și a emigrat pe ascuns în SUA în anii ‘60.
Artefacte în putrefacție
Expoziția include și obiectele personale ale lui Stalin. Aflu că fuma nu doar celebra pipă, ci trabucuri și țigări cu nume burghez – „Gertzegovina Flor”. Vedem mobilierul de lucru pe care au fost semnate, probabil, zeci de mii de condamnări la moarte. Un obiect care m-a emoționat a fost o cutie din lemn, cioplită nepriceput de o mână de copil. E darul fiului Vasili pentru tatăl său, Iosif. Da, acel fiu încarcerat și decedat apoi de alcoolism.
O cameră rotundă, ruptă parcă din visele febrile ale filmelor lui Lynch, găzduiește un exponat morbid. O mască mortuară, poziționată fix în centrul încăperii între colonade. Masca e cu fața spre tabloul imens care-l înfățișează pe dictator în sicriu. Ghida ne spune cu o undă de jale în glas că după condamnarea cultului personalității de către Hrușciov, Stalin e scos din Mausoleu. Cel puțin a fost îngropat „creștinește” completează ea, sub zidul Kremlinului.
Penultima încăpere e preferata mea și o putem intitula „ce să-i dăruiești unui om care are totul”. Include daruri oferite lui Stalin sau nomenclaturii comuniste cu ocazia aniversării lui. O haină luxoasă de blană, o gâscă din textil, multă veselă kitchoasă și, hitul absolut, un acordeon cu strasuri.
Întrebăm ghida de ce statuia lui Stalin domină holul de la intrare. O astfel de poziționare dă impresia că muzeul îl elogiază pe Stalin și nu mai rămâne loc de spirit critic. Întrebarea o cam deranjează pe ghidă, care răspunde cu clasicul „cui nu-i place să nu vină”. Sfârșitul expoziției ne adună iar în hol, sub scările căruia se află o încăpere dedicată represiunilor politice. Piesa centrală în această odaie e rana care sângerează pentru georgieni: conflictele din Abkhazia și Osetia. Aflu pentru prima dată ce a însemnat separarea Abkhaziei și Osetiei de Sud pentru Georgia. Mă cutremur să aflu cum au fost torturați georgienii care au luptat împotriva forțelor separatiste. Nu ni se spune explicit cine au fost aceste forțe și care e legătura cu stalinismul. O senzație de angoasă planează în încăperea care seamănă cu o debara și pare apăsată de greutatea personalității lui Stalin. O metaforă perfectă pentru imperialismul sovietic care continuă să planeze peste fostele republici.
Monetizarea memoriei lui Stalin continuă și dincolo de zidurile muzeului. Cafeneaua „Joseph” e locul în care ne oprim să mâncăm. Pentru cei din Gori numele lui Stalin înseamnă mai mulți turiști și bani în bugetul orașului. Oamenii pot să-și câștige pâinea prin exploatarea economică a figurii acestuia, un alt paradox plin de ironie istorică.
Epilog
Muzeul lui Stalin merită văzut? Mi-a părut un experiment social extrem de curios. Știu că fac greșeala de a-mi asuma că ceilalți oameni au spirit critic și știu cine a fost Stalin. Îmi asum că și ceilalți simt, dincolo de poleială, că Stalin a fost un dictator odios care a curmat milioane de vieți, de fantoma căruia nu ne putem descotorosi.
Dar ce simt oamenii care-l elogiază pe Stalin după ce vizitează muzeul? Ce părere au copiii care vin aici și n-au idee de deportări și execuții? Trebuie aruncată figura lui Stalin la coșul de gunoi al istoriei? Sau trebuie păstrată ca un memento continuu al unei tragedii fără precedent? Și dacă da, cum anume?
Când figura unui alt dictator cu tendințe megalomane de reîntregire a teritoriilor pornește un război în Europa, discuția despre cei care l-au precedat e esențială. Discuția despre cum se nasc dictatorii, cum îi învestim cu putere și zeificăm e azi la fel de actuală ca oricând.
Făcând un exercițiu de imaginație, nu mi-e greu să-mi închipui că într-o zi va exista un muzeu despre Putin. Un muzeu, sper eu, cu o altă retorică decât cea despre Stalin auzită în Gori. Și, mai ales, cu o retorică despre ce să facem noi ca istoria să nu se repete.
Sursă poze: Arkadiy Gershman, arhiva personală a autoarei.
