„Oricum nu putem schimba nimic”, îmi spune o prietenă stabilită în Germania. În primele zile ale războiului a lăsat totul și a venit în Moldova să ajute refugiați. A transportat, informat, donat și ajutat cum a putut, alături de alți voluntari care și-au abandonat viața normală ca sa pună umărul – valul de susținere pentru Ucraina și ucraineni era enorm.
Azi, Moldova și întreaga lume a obosit. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei nu mai ocupă prima pagină de pe site-ul New York Times, poveștile refugiaților și ale victimelor nu se mai „vând” așa ușor. În afară de asta, problemele fiecăruia, chiar dacă mai mici, ne sunt mai apropiate și ne dor mai tare: prețurile la alimente și petrol cresc nestăvilite, în Palestina sunt împușcați jurnaliști, în SUA copiii sunt omorâți în școli, în tot mai multe țări conservatoare corpul femeilor devine câmp de luptă. Vocile care susțineau mai ieri fără echivoc eforturile lui Zelenski recomandă azi să evităm „umilirea lui Putin” și se întreabă cât timp sunt pregătite țările din Vest să susțină Ucraina, mai ales financiar și cu armament.
În primele săptămâni de război gânditorii planetei spuneau că „Ucraina deja a câștigat războiul”, asta pentru că poveștile care se nășteau – corabia rusească trimisă la origini, președintele care refuză să plece, floarea-soarelui care urma să crească din corpurile rușilor morți – vor exista mereu. Vor fi cele care vor construi noua realitate, cele pe care le vor auzi urmașii noștri. Dar în ultimul timp, mai ales după ce trupele ruse s-au retras din zona Kîivului, auzim tot mai puține povești de acest fel. Dacă îi știam și urmăream la început pe Zelenski, Kim și Arestovici și am urmărit cu sufletul la gură tragedia din Azovstal, în Donbasul fierbinte nu prea cunoaștem eroi. De fiecare dată când citim despre teritorii ocupate, inundate de propagandă rusească, dar lipsite de apă, alimente și dreptul la opinie, chiar și când mai aflăm că au murit opt oameni în Harkov, avem senzația că am mai auzit asta undeva și chiar nu demult.
Nu vreau să învinovățesc pe nimeni. Simt pe propria piele și creier că e imposibil să citești non-stop știri cu oameni uciși, violați și mutilați. E greu să trăiești cu un război în cap și în inimă. Știu oameni care au avut nevoie de ajutor psihologic după câteva săptămâni intense de voluntariat. Chiar dacă avem războiul la ușă, e normal să ne continuăm viața, să ne facem griji din cauza prețurilor, să criticăm politicienii, să sărbătorim nunți și zile de naștere și să revenim încet, încet la oile noastre. Dar apare o problemă atunci când apatia se transformă în resemnare și, mai ales, când această oboseală joacă în favoarea lui Putin. Cucerirea Kîivului în câteva zile a eșuat, dar războiul de uzură pare deocamdată să distrugă atât armata ucraineană, cât și spiritul întregii lumi libere. Desigur, victoria într-un blitzkrieg ar fi fost mană cerească pentru Putin. Dar un război mocnit, ca cel din 2014, în care mușcă câte puțin din pământul ucrainean în fiecare zi, un război de care lumea s-a săturat și de la care și-a întors privirea ar putea să fie și mai profitabil pentru Rusia pe termen lung.
Iar războiul real, fizic, pe pământ, pare să ia forma celui informațional. Rusia face progrese militare în Sievierodonețk, armamentul promis de SUA și UE întârzie să ajungă, iar sancțiunile par să-și facă mai degrabă efectul asupra țărilor care le-au aplicat și mai puțin asupra Rusiei, o țară deja obișnuită cu dictatura și greutățile economice. Zelenski spune că pierde sute de soldați în fiecare zi în Donbas.
Și în timp ce noi putem închide ahtiați tab-ul cu știrile și donațiile ca să mai luăm o pauză, tab-ul cu bombele care-ți zboară deasupra capului nu poate fi închis.
De ce avem nevoie ca să menținem viu interesul și atenția pe crimele comise de Rusia? Nu știu. Dar sper din suflet că nu de acapararea altei foste țări sovietice.
