„Zi cu zi, an cu an, multe din cele trecute prin viața noastră rămân neînțelese, nepătrunse, nedezghiocate și, pentru a nu ne mai chinui cu ele, noi, la fel ca și străbunii noștri, le legăm nod și le aruncăm în pod cu gând că, poate, cumva, la iarnă, le vom descâlci. Și mai nimerim într-o altă daraveră și iară nu-i putem da de capăt. Le aruncăm și pe acestea în pod, pentru că prea ni se posomorăște sufletul și ni se întristează fața. De la o vreme, cum apare ceva mai complicat pentru mintea și sufletul nostru, una-două – și sus cu ele, în pod, că-s prea din cale-afară.”
Ion Druță, în „Schimbarea neamului la față”, fragment din prefață la Cartea Foametei, de Larisa Turea
Despre foamete, război și deportări, bunicii mei își aminteau ori pe jumătate, ori mai mult în glumă. Râdeau despre verile în care părinții se duceau la prășit și îi lăsau acasă toată ziua cu o turtă uscată la trei copii sau despre vecina care a cerut mâța ca să-i prindă șoarecii din pod, dar, de fapt, a fiert-o și a mâncat-o. Iar noi ascultăm cu gurile căscate, de parcă auzeam un basm, nu o realitate pe care au trăit-o în viața lor reală, palpabilă, prezentă în amintirile lor. Acum înțeleg că tot chinul, toată durerea, era prea mult de dus în spate toți acești ani. Au preferat să-și îngroape amintirile cele mai oribile odată cu morții umflați de foame, împușcați în război sau istoviți în vagoanele spre Siberia. În momentul în care au văzut pacea și un colț de pâine pe masă au ales să-și trăiască viața. Cel puțin să uite, nu neapărat să ierte.
Copiii lor și părinții noștri s-au născut deja într-o lume nouă, zidită pe oasele generației precedente. Puțini dintre ei și-au pus întrebări, au căutat răspunsuri și au fost suficient de curioși să asculte adevărul despre cum s-a construit patria.
Noi am venit pe lume și mai ignoranți, cu propria povară a imperiului prăbușit, cu copilăria înecată într-un nou tip de sărăcie, numit foarte generic „anii ‘90”.
Zilele astea toată lumea vorbește despre deportări, foamete și război. E o rană redeschisă de războiul din Ucraina, desigur, unde istoria se repetă, crud și cinic, sub ochii noștri. Și mă întreb dacă ni se întâmplă pentru că am ales uitarea. Am ales să nu învățăm istoria adevărată din manuale sau de la părinții și bunicii noștri. Am fost naivi, pentru că am crezut că «никогда снова» (trad: niciodată din nou) și am ignorat «можем повторить» (trad: putem să repetăm).
Recent au fost făcute publice listele nominale ale deportaților din Basarabia, peste 35 de mii de oameni, din 6-7 iulie 1949. Deși se știa despre atrocitățile de atunci, se știa despre unii oameni deportați, documentele scanate în format pdf, numele dactilografiate la mașina de scris, semnăturile responsabililor sau notele lăsate de aceștia aduc evenimentele de atunci într-un nou registru al realității, le transformă din povești orale în fapte reale, care pot fi probate, cu victime și călăi; le transformă într-un punct al istoriei noastre imposibil de ignorat.
Nu cred că există om în Moldova care să nu-și găsească familie, cunoscuți, vecini sau consăteni pe liste. Eu mi-am regăsit acolo profesorul de fizică, care avea doi ani când a fost deportat, într-o familie de 8 persoane în total. Citesc fiecare nume e stâlcit, fiecare denumire de sat românesc scris forțat cu litere chirilice. Окю-Алб – Ochiu-Alb. Îmi dau seama că aproape toți acești oameni au trecut prin război și au supraviețuit foametea din ‘45-’46.
La sfârșitul listei celor deportați din raioanele Glodeni și Râșcani îmi dau lacrimile, când unul din responsabili face totalul celor care trebuiau duși: 1131 de oameni, dintre care 310 bărbați, 442 femei, 379 de copii. Lista îi numără și pe «одиночки», adică cei care erau singuri: 28 bărbați, 56 femei și 1 copil. Un copil care a fost găsit și deportat, fără mamă și fără tată, fără familie. Oare ce vină a avut acel copil? Ce averea avea de a devenit „chiabur”? Ce acuzație i s-a adus? Ce pericol prezenta pentru viitorul luminos al imperiului?
E trist că a fost nevoie de un război ca să ne amintim de istoria noastră recentă, dar nu e prea târziu să căutăm adevărul și să-l privim în față. Numai așa vom putea onora și reabilita până la capăt victimele comunismului, numai așa vom putea cere de la cei vinovați să-și asume responsabilitatea, să-și recunoască greșelile și să plătească pentru ele.
