#SUBOGHEAL e ca în romanele lui Kafka

„Ești nevoit să-ți divizezi toată ființa în două – în cea de #subogheal și cealaltă, iar asta te înnebunește. Te alienează faptul că trebuie să fii doi oameni în unul. Eu cred că noi toți ne datorăm o anumită sinceritate unul altuia. Nimeni nu iubește falsul, nimeni nu iubește minciuna, și atunci de ce mă impui să te mint? Eu nu vreau să te mint. Eu te respect, vreau să fiu sinceră cu tine, vreau să ies de #subogheal.”

Acestea sunt cuvintele Iuliei, noua eroină a campaniei #subogheal. Când am contactat-o pentru interviu, Iulia a acceptat imediat, dar mi-a spus că nu crede că povestea ei este tocmai potrivită, pentru că ea nu își mai ascunde demult orientarea sexuală. Iulia a plecat din Moldova cu mulți ani în urmă. Acum lucrează într-o organizație pentru apărarea drepturilor omului, într-o țară din inima Europei. În noua ei țară sunt legi care o protejează, în noul ei oficiu sunt colegi care o înțeleg, pe ulițe întâlnește oameni cărora le pasă mai degrabă de ce are Iulia în minte, decât ce se întâmplă în dormitorul ei. Iar acasă la ea vin prieteni buni, de care nu mai e nevoită să ascundă nimic. Totuși, Iulia nu a reușit să iasă definitiv de #subogheal…

Unor moldoveni le place să spună fă ce vrei în casa ta, în patul tău, dar fără să știu eu despre asta. Cum se deosebește această atitudine de lipsa de interes a europenilor pentru viața ta personală?

E diferit. Pentru că atunci când nu-ți pasă, nu stai să discuți oamenii pe la spate, nu promovezi mesaje discriminatorii, homofobe. Când eram acasă înțelegeam că eu am bula mea de prieteni, bula mea de oameni care mă înțeleg, totul e bine, dar în afara ei există o frustrare și o presiune foarte mare a societății, pe care nu o simți direct, pentru că nu-ți sunt spuse cuvintele astea direct. Dar e un fel de bâzâială informațională continuă, care te apasă. La un moment dat am observat cum au început să mă absoarbă gândurile astea destul de negative și frustrante, și observam cum mă transform, practic, într-o persoană foarte frustrată și negativistă. Și ăsta a fost momentul în care mi-am spus că nu mai pot trăi într-o societate ca asta.

Și cum s-au schimbat lucrurile după ce ai plecat?

Când m-am mutat aici, mi-a dispărut angoasa socială, pe care o simțeam indirect pe la spatele meu. În Moldova sunt așteptări vizavi de tine, sunt așteptări că o să te căsătorești, o să ai copii, o să ai nănași , nuntă, botez, cumătrie… Și atunci când m-am mutat aici, s-a eliberat atât de mult spațiul mintal, m-am simțit atât de liberă. Nici nu îmi dădeam seama că am starea asta de neliniște în spate până a dispărut. E ca un roi de albine în spatele tău, despre care nu știi dacă vor veni sau nu peste tine. Abia când au dispărut, am înțeles cât de mult pot deranja lucrurile din societate, chiar dacă nu te afectează direct în acel moment.

Este mai ușor să vorbești despre orientarea ta sexuală sau să o ascunzi, într-o societate mai puțin tolerantă?

Mă gândeam la asta după prima noastră discuție, dacă e mai ușor – să nu faci coming-out și să te afli într-o stare din asta, în care parcă toată lumea știe sau se pricepe. Sau se pricepe, dar nu vrea să știe, sau se pricepe, dar nu vrea să accepte această realitate, dar nimeni nu îți pune întrebări direct. Și stă așa un nor negru deasupra capului tău. Ca în romanele lui Kafka – toți știu, toți înțeleg, nimeni nu vrea să discute și undeva este o anxietate în spatele relației. Și anxietatea asta nu e plăcută nici pentru ei, nici pentru mine.

Și atunci este mai simplu să spui?

Când făceam coming-out, simțeam o ușurare, de fiecare dată. Îți dai jos o povară de pe umeri. Tu nu mai ești nevoită să te ascunzi de acea persoană. De fiecare dată când am făcut-o, relațiile cu acei oameni deveneau foarte ușoare și asta îți eliberează capul, ca să pui în mișcare alte idei.

Dar nu e deloc ușor. Eu nu am ascuns asta intenționat în public. Colegii din Republica Moldova știau despre relația mea, pentru că mergeam împreună cu prietena mea la toate evenimente la care ne puteam lua partenerii de viață. Nu m-am ascuns vreodată intenționat. Doar că în public nu am fost întrebată, dar nici nu a fost cazul să inițiez asemenea discuții: „Bună ziua, sunt lesbiană”.

Totul parcă era clar, dar parcă tot pluteau anumite întrebări în aer, pe care oamenii nu au curaj să le pună. Se simte că undeva se discută pe la spate. Și pentru mine tot era complicat, pentru că nu te duci cu flip-chartul la oameni și începi să le explici că asta e așa, dar asta e altfel, mai ales că nici nu te-au întrebat.

În fața cui ai făcut primul coming-out?

Probabil am înțeles orientarea mea sexuală de pe la vreo 16-17 ani, când m-am îndrăgostit de cea mai bună prietenă, colegă de clasă. Ea a fost suficient de inteligentă și iubitoare să nu mă respingă, să nu mă facă să mă simt prost. Mi-a zis: „Înțeleg, dar eu nu simt la fel și, dacă vrei să continuăm prietenia – e fain”. Și eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru că, până în ziua de azi, suntem prietene foarte bune și putem să ne povestim absolut totul. Chestia asta care putea să iasă foarte urât la nivel de prietenie, chiar a fost depășită cu succes. Pe la 19 ani i-am povestit ei prima dată și ea mi-a zis că își dădea oarecum seama. Mi-a oferit foarte mult sprijin. Mi-a adresat întrebări, fără să fie foarte invazivă sau să mă judece.

Și celorlalți prieteni cum le-ai spus?

Am observat că grupul meu de prieteni devine treptat preponderent de lesbiene, bisexuali și gay. Și așa s-a întâmplat că am început să interacționez mult mai puțin cu prietenii mei din școală și mai mult cu prietenii din grupul LGB. Apoi am realizat că este interesant, plăcut să fii parte din comunitate, dar cu unii oameni eu chiar nu aveam alte tangențe decât orientarea sexuală și asta îmi crea întrebări. De ce petrec atât de mult timp cu oamenii ăștia, cu care nici după jumătate de an nu am găsit puncte comune. Apoi mi-am reevaluat prieteniile și am început să-mi fac prieteni pe alte interese, pentru că orientarea sexuală e doar una dintre identitățile unui om. Asta nu te identifică ca personalitate.

Familia ta știe?

Mamei i-am spus cred că cu vreo doi ani în urmă, destul de târziu, dar mult timp eram de părere că ea înțelege și că nu ar trebui să-i mai spun pentru că e clar și așa. Însă, acum doi ani, în viața mea a avut loc o situație crucială. M-am despărțit după o relație de 6 ani și m-am gândit că, dacă nu-i spun mamei acum, s-ar putea întâmpla ceva cu mine, s-ar putea întâmpla ceva cu ea și nu o să-mi iert niciodată că nu i-am spus, că nu i-am articulat. Că mama nu a știut niciodată cum simt, de fapt.

Toată adolescența mea și imediat după, mama îmi spunea că sunt foarte secretoasă și că nu îi povestesc nimic și că ceva este, dar nu-i spun și ea încerca să afle de la prieteni. Probabil mă temeam să-i spun, la început, pentru că ar fi zis că sunt prostii astea, „pentru ce îți trebuie”, „o să-ți treacă”. Și nu voiam să mă îndepărtez de ea, să creez o distanță între noi prin coming-out.

Dar simțeai nevoia să-i spui mamei?

Nu e o nevoie din asta care stă permanent în cap, dar așa, periodic, apare dorința de a-i spune mamei, mai ales când te simți mai rău, sau când te simți mai bine. Este nevoia să discuți, să îți împarți fricile, grijile, întrebările.

La un moment dat, când am avut prima mea relație cu o fată, mama vedea că sunt un pic mai tulburată, că se întâmpă ceva cu mine. Și nu puteam să nu-i povestesc nimic. Atunci i-am spus mamei că sunt într-o relație cu un băiat mai în vârstă decât mine, când, de fapt, era o femeie mai în vârstă. Și i-am explicat niște momente de relație și ea mi-a dat niște sfaturi destul de bune. Și atunci am înțeles cât de importantă este înțelepciunea asta a unei mame, care poate să te ajute atunci când știe ce ți se întâmplă. Pentru că mamele îți vor întotdeauna binele și vor încerca să te ajute, dar nu știu întotdeauna cum.

Cum a reacționat mama?

Când i-am spus că m-am despărțit de prietena mea, am simțit un val de empatie. A spus că vrea să urce imediat în avion și să vină la mine să mă cuprindă, să-mi fie alături, și m-a emoționat atât de mult asta. Mamele totuși te simt, îți vor binele, sunt foarte iubitoare necondiționat.

A acceptat destul de ușor, nu?

Au urmat, evident, întrebări, la care, chiar dacă îmi păreau banale ori evidente pentru mine, încercam să reacționez calm, cu răbdare. Pentru că o relație bună cu mama este de neprețuit.

Mă întreabă dacă nu am încercat altfel de relații, cu bărbații și eu îi zic: „Da, am încercat mult timp în urmă, erau niște băieți foarte de treabă. Cred că ar fi fost niște soți foarte buni, niște tați foarte buni. Dar dacă eu nu aveam sentimente pentru ei, trebuia să-i las să-și trăiască viața lor și să fie împliniți. Cu mine nu s-ar fi simțit împliniți.” Și ea recunoaște că am dreptate.

Și restul familiei cum a reacționat?

Eu sunt foarte sigură că ambii frați ai mei și soțiile lor știu că am fost într-o relație cu o femeie, dar ei nu discută niciodată despre asta. Și la evenimentele de familie veneam împreună. Toată lumea o iubea pe prietena mea. Dar atunci când discutăm, ei sunt foarte atenți la ce fel de întrebări pun, și nu mă întreabă despre viața personală. Când ne întâlnim vorbim despre chestii generale, despre care vorbesc străinii între ei. Din cauza asta, nu simt căldura sau înțelegerea lor. Simt nevoia de a vorbi cu ei, ca între frați.

Mai este presiunea asta în relație și cu rudele îndepărtate. Recent am stat să mă gândesc și am realizat că rudele îi întreabă pe toți când se căsătoresc, când fac copii, iar mie nu-mi mai adresează asemenea întrebări de vreo 7 ani. Recunosc, este plăcut că nu aud aceste întrebări, dar mi-am dat seama că ei cunosc câte ceva, de asta nu pun întrebări. Dar habar nu am ce e în capul lor ce și cum își imaginează. Și nu pot spune că simt căldura și sprijinul familiei. Ei se mândresc cu mine, cu realizările mele. Dar m-am pomenit că nu simt o susținere din asta omenească.

Am un cerc de prieteni care sunt tare de treabă, deschiși, înțelegători, mă sprijină ori de câte ori am nevoie, discutăm, râdem, mergem unii la alții în vizită, mergem la concerte. În același timp, din partea familiei este un fel de gol destul de mare. Cel mai greu e să trăiești ca în romanele lui Kafka, în care toată lumea din jurul tău știe, dar nimeni nu vrea să discute asta cu tine. E o atmosferă absolut… suprarealistă.

Nu te-ai gândit să iei inițiativa în mâinile tale, să dai jos oghealul?

Ba da, dar uitându-mă în timp tot nu pot găsi asemenea momente în care ar fi trebuit să verbalizez asta, pentru că s-a construit o relație în care discutăm lucruri de fațadă, clișee și nu prea ne întrebăm unii pe alții cum ne simțim, care ne sunt visele, care ne sunt aspirațiile. Când vrem să știm despre viața unui om, întrebăm despre lucruri materiale – dacă are ce mânca, dacă are apartament, dacă e cald în apartament. Dar ce se întâmplă înăuntru tău, nu întreabă nimeni.

Acest interviu face parte din seria de materiale „Povești de #necomingout”, din cadrul campaniei #subogheal, lansată de centrul Genderdoc-M. „Sub ogheal” este sintagma cel mai des folosită de populație, atunci când e vorba de prezența deschisă a persoanelor LGBT în societatea moldovenească. Unul dintre cele mai înrădăcinate stereotipuri legate de comunitatea LGBT este că persoanele lesbiene, gay, bisexuale și transgender ar trebui să se comporte astfel încât viața lor privată, începând cu activitățile pe care le fac zi de zi și terminând cu sexualitatea lor, să rămână un subiect închis pentru toți cei care îi înconjoară, fapt care îi limitează în drepturi.

Interviu realizat de Doina Ipatii

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.