Connect with us

Reportaje

Părintele dansului urban

Publicat

pe

Reportaje

Redacția Moldova.org s-a testat la HIV

Publicat

pe

Anual, în Republica Moldova, se depistează aproximativ 800 de persoane cu HIV, iar la evidența medicilor sunt peste cinci mii de oameni. Însă, potrivit prganizației „Inițiativa Pozitivă”, numărul acestora este mai mare în realitate, întrucât oamenilor le-ar fi frică să se testeze.

Redacția Moldova.org a decis să marcheze Ziua Internațională Zilei de comemorare a persoanelor decedate de SIDA prin testarea tuturor membrilor echipei.

Este suficient un raport sexual neprotejat pentru a te infecta cu HIV. Potrivit Elenei Derjanschi, reprezentantă a Asociației Obștești „Inițiativa Pozitivă”, de la începutul acestui an au fost testați în jur de 500 de persoane. S-a stabilit că fiecare a 35-a persoană este HIV pozitiv. „Ne bucurăm că oamenii au aflat despre asta și se pot trata. Totodată, ne întristăm, pentru că numărul persoanelor infectate crește, însă epidemia trebuie să fie oprită.”

Elena spune că fiecare persoană trebuie să-și cunoască statutul HIV. Dacă o persoană are statutul pozitiv, poate primi tratament antiviral ,care este gratuit în Moldova. „Dacă primești tratament – în fiecare zi câte o pastilă – virusul nu poate fi transmis. Ai încărcătură virală zero. Așa poți trăi la fel de fericit ca și o persoană cu statut negativ”, spune reprezentanta „Inițiativei Pozitive”.

Cel care a realizat testul pentru echipa noastră este Andrei Stolearenco. Trăiește cu HIV pozitiv deja de opt ani. Datorită tratamentului pe care îl respectă cu strictețe, astăzi se bucură de o viață ca a unui om neinfectat. Este consultant la Spitalul de Dermatologie și Maladii Comunicabile și consultant „de la egal la egal”.

Pentru că unii dintre noi urmau pentru prima dată să se testeze, aveau emoții. Întrebat care este prima reacție a oamenilor când află că sunt infectați cu HIV, Andrei spune că tac, apoi plâng și tremură. „Pentru oameni, când află, le este greu, dar în realitate nu este atât de strașnic cum pare. Atunci când omul află noutatea, ei se întreabă de ce anume ei și nu altcineva. Însă, după ce află că la Spitalul de Dermatologie și Maladii Comunicabile mai sunt peste cinci mii de oameni la evidență, se liniștesc puțin, căci nu se mai simt singuri”, povestește bărbatul.

Pentru Diana Mihuță, reporteră Moldova.org, prima testare HIV, făcută în 2012, a fost o provocare mai ceva ca săritul cu parașuta. „Nu cred că aveam emoții, eram curioasă. Acum nu cred că este ceva deosebit. Cu toate acestea, nu-mi pot închipui reacția la un eventual rezultat pozitiv, sunt foarte emoțională de felul meu. HIV este o maladie cu care se trăiește până la adânci bătrâneți”, spune Diana.

„Trebuie să recunosc, deși teoretic nu aveam motive de îngrijorare, emoțiile înainte de test și primirea rezultatului nu au lipsit. Donez sânge de cel puțin 3-4 ori pe an și nici nu este prima oară când fac acest test. Dar gândul că undeva sau cândva nu am fost atentă, nu a trecut pe lângă. Mă bucur că aproape toată echipa Moldova.org a trecut acest test și suntem HIV negativi toți. Nu este un act de curaj, ci unul de responsabilitate față de propria persoană în primul rând. Plus la toate nu doare deloc.”

Pentru că a fost pentru prima testare la HIV, reporterul Cristian Doroftei a avut emoții. Inițial crezuse că testul se face după ce se prevalează sânge, fapt ce puțin l-a tulburat. „Îmi făceam griji, dar m-am liniștit atunci când am aflat că pentru efectuarea testului e nevoie doar de salivă. Nu doare, durează doar 20 de minute și ai ocazia să te odihnești între timp de activitatea de birou.”

Testul „Ora Quick HIV Test” poate fi găsit în farmacii și costă aproximativ 500 de lei. De asemenea, el poate fi făcut gratuit în cadrul organizațiilor nonguvernamentale care activează cu în sfera HIV/SIDA, precum și în Centrele Sociale Regionale din țară.

Citește mai departe

Reportaje

„Poate mă va vedea din cer și se va bucura pentru mine”. Prima dată la Marșul Solidarității

Publicat

pe

De către

Bărbatul din fața mea mi-a spus că iubirea trebuie să fie fără frică. El are 35 de ani. Timp în care a reușit să guste din plin din tot ce înseamnă viață de bărbat homosexual în Moldova. Și nu, asta nu neapărat înseamnă o viață de victimă. E o viață, ca multe alte vieți – cu iubire, cu planuri, cu probleme mai mari și mai mici. Anul 2018 este pentru eroul nostru unul mai special. El va ieși pentru prima dată la Marșul Solidarității „Fără Frică”. Acesta va fi un tribut adus mamei sale, decedată în această primăvară.

  • Sunt Veaceslav. M-am născut la țară, într-o familie de 5 copii. Sora, trei frați și eu, al cincilea, ultimul. Cred că pe la vârsta de 14 ani mi-am dat seama că sunt gay. Dar fiind de la țară, nu mi-am dat seama ce înseamnă să fii gay. Credeam că e imaginația mea, nu înțelegeam ce-i asta. Nu avea cine să-mi explice ce se întâmplă cu mine.
  • Dar cum ți-ai dat seama?
  • Îmi plăcea un băiat din clasă de la mine. Toți vorbesc despre fete, iar mie îmi place băiatul cela.
  • Niciodată nu ai ieșit cu fete?
  • Eram în compania fetelor mai mult, dar nu mă atrăgeau. Și când atracția mea a crescut foarte mult față de acel băiat, am început să mă uit la fete. Și așa am început să mă întâlnesc cu o fată. Voiam să fiu ca toți. Băieții vorbesc despre fete și fetele – despre băieți. Voiam să fiu ca toți. Și am început să-mi demonstrez că sunt ca toți. Ceea ce simțeam mi se păreau niște prostii, niște nebunii. Nu eram deloc informat.

Enlarge

slava-genderdoc-m-6
Foto: Sandu Tarlev
  • Cât a durat asta?
  • Într-o zi am găsit la fratele meu mai mare ziarul „Fortuna” și acolo am văzut un anunț, în care scria că un bărbat dorește să se cunoască cu alt bărbat. Era ceva aproape de sufletul meu, ceva care m-a făcut să mă gândesc că eu, totuși, nu sunt bolnav.
  • Părinții tăi știau?
  • Nu.
  • Nici sora?
  • Nu.
  • Cum s-a aflat, totuși?
  • La Chișinău mi-am găsit un prieten. M-am îndrăgostit. Când mă duceam în week-end la părinți la țară, îmi era greu fără el, nu aveam cu cine vorbi. Mama a observat că mi-i greu pe suflet și m-a întrebat ce se întâmplă, dacă îmi plac băieții. I-am spus că nu-i adevărat. M-a întrebat apoi dacă nu am vreo boală. Atunci i-am spus că undeva are dreptate, dar nu până la urmă. Și am recunoscut că-mi plac bărbații. Ea mi-a spus că, poate mă schimb. Eu i-am răspuns că am încercat s-o fac și în sat, și la Chișinău, însă fără succes, și că mă voi strădui în continuare, dar nu-i promit nimic. Atunci ea m-a rugat să nu spun nimănui din familie despre discuția noastră. Am fost de acord. Peste un timp, ea singură s-a informat și a povestit tot fraților, spunându-le că dacă nu ei vor fi cei care mă susțin, ce să mai zicem de ceilalți.
  • Cum au reacționat frații, sora, tata?
  • Am avut o discuție cu ei. Mi-au spus că nu-i interesează ce fac, cum fac, dar să nu audă de la alți oameni că fac prostii, să nu-i dau de rușine. Apoi, un frate a plecat să lucreze în Italia și peste un timp mi-a scris o scrisoare. Când am citit-o, am plâns. Mi-a scris să fiu așa cum sunt – „nu te schimba, fii cum ești tu”. Măcar unul din ei mă susține, m-am gândit.
  • Tata ce a spus?
  • Tata știa, dar nu prea vorbea la această temă. Eu mergeam foarte rar acasă din cauza asta. El îmi spunea: „Vino acasă mai des, vino acasă mai des”.
  • De ce mergeai acasă rar?
  • Nu știam cum să vorbesc cu el pe temele respective. El, fiind bărbat, iar mie, plăcându-mi bărbații, nu știam cât de comod îi va fi lui să vorbească despre lucrurile astea. Primul lucru despre care ei se gândeau, nu era că eu iubesc pe cineva, ci la sex. Mama mă tot întreba cum fac sex, dacă sunt pasiv sau activ, ce fac, cum fac… Dar ce contează sexul? Contează iubirea.

Enlarge

slava-genderdoc-m
Foto: Sandu Tarlev
  • Oamenii din sat știau despre tine? Circulau zvonuri?
  • În sat zvonuri se auzeau. În față nu îmi zicea nimeni nimic, dar pe la spate mă vorbeau. De câteva ori, când mama mergea la magazin, puteau să-i reproșeze, ceva de genul: „Mai ai pretenții la salamul ăsta că e vechi? Și așa feciorul tău e homosexual și tu încă mai ai pretenții?” .
  • Ai avut de suferit din cauza că lumea știa că ești gay?
  • Spre exemplu, un polițist, aflând că sunt gay, a început să mă șantajeze. Mi-a luat telefonul și mi-a spus că, dacă nu-i dau bani, o să spună la părinți în sat, o să-mi facă publicitate pe la colegiu, peste tot. Când am venit a doua zi, să-i dau bani și să-mi iau telefonul, ziua și locul a fost mutate pentru o altă zi. Atunci am avut posibilitatea să mă adresez poliției. Din cauza acestui incident, mi-am pierdut și locul de muncă. Am fost rugat să scriu cerere de concediere, pe motiv că prea mult timp petrec pe la poliție și că pe ei nu-i interesează ce sunt eu „roz sau albastru”, dar să nu le fac probleme. Am mai fost un caz… Am făcut cunoștință pe Internet cu un cuplu care spunea că nu au cu cine comunica, sunt studenți, locuiesc la cămin. Eu, dacă locuiam într-o casă lângă care aveam pază, nu mi-a fost frică să-i invit. Când ne-am întâlnit și am mai stat de vorbă, am înțeles că ei nu sunt gay. Peste un timp, cei doi au început să fie agresivi. Am început să ne batem. Cât mă băteam cu unul, ca să mă apăr, celălalt a găsit un cuțit și m-a înjunghiat în câteva locuri. Atunci am tăcut. Mă temeam că, dacă strig, mă vor omorî. M-au legat și au început să fure de prin casă. Eu m-am prefăcut că am adormit de la starea de șoc. Mi-au luat computerul, banii, telefonul, o valiză haine și au plecat. Cu chiu cu vai, m-am târâit până la ușă. Am bătut cu capul de ea și ceream ajutor. Paza de lângă casă m-a auzit și a chemat poliția. Băieții au fost găsiți peste două luni. La judecată și-au recunoscut vina.

Enlarge

slava-genderdoc-m-16
Foto: Sandu Tarlev
  • Anul ăsta e primul an când vei participa la Marșul Solidarității.
  • Eu lucrez de mult timp la GENDERDOC-M, am făcut și voluntariat din 2002. Mereu, când se organizează Marșul, vreau să particip, dar nu puteam depăși pragul ăsta. Nu mă temeam pentru mine, nu mă ascundeam, dar îmi făceam griji pentru mama. De câteva ori, femeile care îngrijeau de ea (mama a avut diabet) o întrebau: „Ce-i asta gay?” sau „Homosexual” sau „Goluboi”. Mama le întreba: „Cu ce scop întrebați?”, la care ele răspundeau că băieții lor au văzut ceva pe Facebook la Slavic și mai departe nu spuneau nimic. Mama le zicea că nu știe ce e asta, dar nu e un cuvânt rău.
  • Mama nu intra în discuții?
  • Nu. Dar multe femei au plecat de la ea, din cauza asta. „Fecior-tu îi gay”. Și o lăsau. Dar ea depindea mult de insulină. M-a rugat să nu merg la marș, cel puțin atâta timp cât este vie. Îmi pare foarte rău că am ajuns la situația asta, să aștept ca ea să decedeze, ca să ies la marș. Mi-am dorit ca ea să ajungă să se bucure pentru mine, de faptul că eu mă pot bucura de drepturile mele, că lupt pentru ele. Dar se temea că nu va avea nimeni grijă de dânsa – cine să-i facă injecții, mâncare. Eu când mergeam în sat, stăteam câteva ore și reveneam la Chișinău, ca să nu mă vadă mulți oameni. E o lună de când a decedat. Cândva mi-am spus că, atunci când nu voi mai avea fricile astea, când cineva n-o să îngrijească de ea din cauza mea, am să pot ieși la Marș. În același timp, îmi pare foarte rău că a decedat și că n-a ajuns să vadă că sunt mai liber, să se bucure de asta.
  • Ce făceai, până acum, în ziua Marșului?
  • Eu mereu voiam să contribui la marșuri, să nu fiu într-o parte, ci parte a ceva mare. Parte a unei mișcări și a unei schimbări în societate. Și dacă nu puteam participa la marșul propriu-zis, ce puteam face, era să gestionez câte un aspect al lui. De exemplu, evacuarea cu autocarele. Cât eram în interiorul autocarelor, mă îngrijoram mai mult cred, decât persoanele din exterior. Aveam o frică mare, să ajungă la timp în autocare, să nu li se întâmple nimic. Deși eram în autocar, dar mă simțeam parte a unei schimbări. La ultimele marșuri din cadrul campaniei sociale „Fără Frică”, într-una îmi repetam că vreau să fiu acolo, să particip și eu, măcar acoperit cu o bandană. Dar oricum, mă temeam că mă va recunoaște cineva și mama va avea probleme. Acum mă gândesc, poate mă va vedea din cer și se va bucura pentru mine.
  • Cum crezi, peste ani, lucrurile se vor schimba? Unde te vezi peste câțiva ani? În Moldova?
  • Eu mă văd în Moldova. Am călătorit foarte mult. Prima dată când am fost peste hotare, în Suedia, am zis că rămân acolo să trăiesc, nu mai vreau în Moldova, nu vreau într-o țară în care nu sunt respectate drepturile, dar pe urmă am decis să rămân în Moldova. Moldova e o țară frumoasă, pe care o iubesc. Vreau să fac niște schimbări. Dacă eu, fiind tânăr, n-am putut să mă bucur de libertate, măcar cei care vin din urmă să trăiască mai liber. Să poată iubi fără frică.
  • Mulțumesc.
Citește mai departe

Reportaje

INTERVIU // Mamă de homosexual și lupta ei cu gura satului

Publicat

pe

De către

Casa doamnei Ludmila* este la vreo 15 km de orașul Chișinău. O căsuță mică, modestă, în stilul celor care se construiau în toată Moldova, la începutul anilor 1960. Câteva trepte duc la ușa care se deschide într-o verandă luminoasă, cu multe geamuri. Pereții casei sunt albaștri deschis, pictați cu flori de culoarea porții – bordo. La poartă mă întâlnește stăpâna casei, o femeie de 70 de ani, care își cere imediat scuze că nu a reușit să-și pună haine curate, pentru întâmpinarea musafirilor.

„Să mă ierți, tocmai călcam lut, să dreg podul în șopron. Hai intră în ogradă!”, mă invită binevoitoare femeia.

Ograda e spațioasă și foarte curată, la fel cum e grădina și geamurile casei. Totul lucește de curățenie și prospețime. În mijlocul ogrăzii – o bancă din lemn și o masă acoperită cu o bucată nouă de polietilenă cu flori, mereu gata de oaspeți întâmplători.

Ludmila e una dintre puținele mame din Republica Moldova, care vorbește deschis despre homosexualitatea fiului său, deși evită jurnaliștii și evenimentele publice. Nu crede că e un motiv de laudă, cu care ar vrea să iasă în evidență prin ziare sau la televizor.

Știe de ce am venit în ospeție și că i-am promis că nu îi voi divulga numele, de asta îmi aduce un teanc de fotografii și începe imediat a-și depăna povestea:

  • Ionuț* a absolvit școala, după care a deprins meseria de electrician. Apoi a fost la armată. Acolo i-a fost foarte greu, nu a putut sta în detașamentul în care a fost repartizat. O fi presimțit ei ceva acolo și l-au făcut curier. După armată, a fost barman. Dar în copilărie vroia să fie preot.
  • Preot?
  • Da, la un moment dat a și învățat la o universitatea de teologie din România. De mic visa să devină preot. Îmbrăca halatele mele, își lua cărțulia de rugăciuni, mergea în grădină și făcea molitve de ploaie, ridica mâinile în sus și se ruga, cânta. Când s-a făcut mai măricel, alerga la mănăstirea din satul vecin, că nu aveam biserică în sat. Și acum e foarte evlavios. Dar a renunțat la studii, a spus: „Mamă, nu pot învăța acolo. Haina preoțească e prea grea pentru mine.” Și a revenit acasă. Atunci nu știam care e motivul.
  • Când ați aflat că este homosexual?
  • Abia când l-a întâlnit pe Anatol* , un băiat din Ucraina care rămânea des la noi. Dar nu bănuiam nimic, până mi-a declarat, într-o bună zi, că ei doi vor trăi împreună de azi înainte. Mi s-a dus pământul de sub picioare, avea să cad de pe scările acelea. Nu auzisem despre așa ceva până atunci. Nu puteam înțelege ce se întâmplă. Plângeam. Și el mi-a spus: „Ce mamă, ai vrea mai bine să rămân ca ăștia din sat, Boboc sau Betelică, care nu și-au mai găsit rostul? Mai bine îmi urmez drumul meu în viață”. Tare multă scârbă și jale am avut atunci.
  • Și nu ați avut niciodată vreo bănuială până în momentul în care v-a mărturisit că este gay?
  • Nu. Am analizat și am înțeles mai târziu comportamentul lui din copilărie. El cu băieții nu ieșea deloc. Îmi spunea că ei fumează și îl obligă și pe el să fumeze. Stătea acasă, privea televizorul, citea cărți. A fost un băiat bun, cuminte întotdeauna. Era foarte ordonat. Mai ordonat decât sora sa. Venea mereu pe lângă mine să mă ajute și la spălatul vaselor, și la mâncare, chiar dacă îi spuneam să mă lase să fac singură.
  • Cum ați trecut peste emoțiile negative? Ce v-a ajutat să acceptați faptul că aveți un fiu homosexual?
  • Ionuț mă tot îndemna să mă duc la adunarea părinților care au copii homosexuali, care se organizează periodic la Centrul de informații Genderdoc-M. Și când m-am dus la prima adunare am văzut multe mame care plângeau, ca și mine. Toate se întrebau de ce anume copilul lor trebuia să treacă prin așa ceva? Unde și cu ce au greșit? Și eu tot mă învinuiam că el a rămas fără tată când avea doar patru luni. Am trăit cu soțul 12 ani, iar zece ani nu am putut avea copii. Și când, în sfârșit, ne-a dat Dumnezeu copii, el a decedat într-un accident rutier. Așa că părinții m-au ajutat să-mi cresc copiii. Bunelul îl iubea mult pe Ionuț…
  • Ați reușit să vă convingeți că nu e vina nimănui și că homosexualitatea este o normă, doar că mai puțin răspândită?
  • Și acum am inima grea, sincer. Dar cunoscând mulți părinți și multe cazuri, m-am convins că nu poți schimba și influența nimic. Trebuie să accepți lucrurile așa cum sunt. Sunt băieți care nu știu săracii cum să se apropie de părinții lor, cum să le explice. Mult m-au deșteptat adunările astea, mi-au tămăduit rănile cu ajutorul psihologilor.
  • Există părinți care, din cauza stereotipurilor, nu își pot accepta copiii homosexuali. Ați trecut și dumneavoastră prin emoții de genul ăsta?
  • Doamne ferește. Eu îmi iubesc copilul. El va rămâne copilul meu, orice s-ar întâmpla. Oricât de mare a fost durerea pentru mine, nu l-am iubit nici pentru o secundă mai puțin. Nu i-am reproșat nimic, nu i-am pus condiții. Băieții au trăit șapte ani împreună aici, în casa mea din sat.
  • Și lumea din sat bănuia?
  • Bineînțeles că bănuia și vuia satul de vorbe urâte despre noi. Când au aflat, toți mă luau peste picior, nu voiau să vorbească cu mine, se fereau de mine. Băieții tăiau lemne la poartă și veneau vecinele pe rând în ospeție și căutau vorbă, să-i vadă împreună. Să vadă cum trăiesc doi băieți unul cu altul. Și îmi ziceau: „Cum nu vi-i rușine, Ludmila? Uite ce am auzit despre băiatul tău!”. Și eu le răspundeam: „Și ce vreți de la mine, credeți că ei sunt primii? Ia vedeți că sunt mulți în lume ca ei”. Dar în suflet plângeam de scârbă.
  • Și rudele cum au reacționat?
  • Lumea din sat vorbea și un cumnat mă sună și îmi reproșează: „Pozor în sat!”, și eu îi zic: „Da ce e de mirare aici? Nu e nimic ieșit din comun!”, dar îmi era neagră inima în mine. Când a aflat sora mai mare, am plâns. Îmi era frică de reacția surorilor mele. Dar ea mi-a spus să mă iau în mâini, că peste hotare sunt multe cupluri care trăiesc ca ei. Și mi s-a făcut deodată mai ușor pe suflet, când m-a încurajat. Și restul rudelor au înțeles cu timpul și acum îi acceptă. Stăm la o masă și râdem de sărbători. Suntem chiar mai apropiați decât înainte.
  • De ce a fost atât de greu să acceptați vestea despre homosexualitate?
  • Pentru că nu știam că poate fi așa ceva. Nu știam ce să cred. Dar mai strașnică era gura lumii pe care nu o mai puteai opri. Mă știau toate satele din jur și ziceau: „Uite ce-o făcut asta! Dacă trăia taică-său, nu mai era să se întâmple ce s-o întâmplat.” Eu eram cea vinovată în ochii lor.
  • Și le spuneați tuturor adevărul sau încercați să-l ascundeți?
  • Încercam eu inițial, da’ crezi că poți? La televizor i-au arătat când s-au căsătorit și au făcut nunta la Chișinău. Nătășica, vecina, mă sună și mă întreabă dacă e adevărat, că a văzut la televizor că a făcut nuntă Ionuț cu un băiat. „Cum așa, băiat cu băiat?!” Și eu am zis atunci că au înscenat, că nu e adevărat. Au înscenat să primească apartament. Nu mi-a venit nimic mai deștept în minte. După nuntă tot am plâns. I-am întrebat: „Cum ați putut să faceți să mă vorbească patru sate?”. Plângeam de nu mai puteam și ei m-au liniștit. Mi-au spus : „Nu fi tristă mamă, că noi nu putem fi altfel. Suntem așa cum ne vezi”. Nu am avut încotro.
  • V-ați gândit să le sugerați să se mute undeva mai departe de ochii și gura satului?
  • Cum să-mi trimit copilul de lângă mine? E copilul meu pe care îl iubesc și o să-l iubesc toată viața. Și ca orice mamă normală, vreau să fie cât mai aproape de mine. Dar e suficient să vadă o vecină ceva suspect și babele repede răspândesc zvonul. Greu a fost. În ultimul timp, copiii vin acasă de Revelion și venea tot satul să ne ureze și să semene, să vadă cum trăiesc ei împreună în casă. Și toată lumea vrea să stea la vorbă cu ei, să le pună întrebări. Babelor încă nu le vine a crede. Tot intră în ogradă, când îl văd pe Ionuț și întreabă: „Măi Ioane, când te însori?”, dar el: „Da ce, vă încurcă niște bani în buzunar? Vă spun când mă însor.” Dar ele se uitau lung și la el, și la Anatol, și nu mai știau ce să-i întrebe să aibă ce bârfi pe unde se duc.
  • Spuneați că era credincios de mic. Acum mai mergeți împreună la biserică?
  • Da. Cu preotul mă împac foarte bine. Dar am trecut prin mari provocări. Se auzea prin sat că strâng pașapoarte și semnături împotriva homosexualilor. Auzeam, dar m-am dus ca de obicei la biserică, îmi iau lumânări, fac rânduielile. Femeia care vinde lumânările îmi zice: „Ai dat pașaportul? Trebuie să ne iscălim că suntem împotriva la religia asta a homosexualilor”. Eu zic: „Dar de ce mă rog să semnez?”. Apoi am observat cum se fereau femeile de mine, nu vorbeau, îmi întorceau spatele. Și mi-am dat seama ce se întâmplă. Și o nevastă îmi spune: „Uite, toate se șoșotesc că băiatul tău e homosexual, e adevărat? Zic: „Da, e adevărat”. „Și ai semnat?”, mă întreabă. „Dar cum să semnez, dacă băiatul e în așa situație și eu să merg împotriva lui. Niciodată în viață nu voi face asta!”. M-am dus și am stat singură într-un colț al bisericii și de jale îmi curgeau lacrimile șiroaie. Doar o femeie s-a apropiat de mine, o vânzătoare, și mi-a zis să mă iau în mâini și să nu mă potrivesc la gura lumii. Că nu e vina mea. E de la Dumnezeu. M-au încurajat mult cuvintele ei. Apoi m-am împărtășit și preotul mă întreabă: „Cum acolo, Ludmila?”, și eu îi zic: „Tot normal, părinte” Și el: „Nu m-am așteptat așa ceva de la fiul matale”. Și eu îi răspund: „Dar ce să fac, părinte, dacă așa a vrut Dumnezeu?” și el îmi spune: „Așa e de la Dumnezeu, dar tot trebuia un pic să se ferească”. Nu am mai înțeles cum anume trebuia să se ferească. Dar după asta am devenit mai prietenoși, mă susținea, a început a citi lecții oamenilor care vin la biserică. Se auzea prin sat că părintele spune că homosexualitatea e dată de la Dumnezeu și că sunt mulți preoți, diaconi, călugări care aveau aceleași probleme, ca și copiii ăștia, de asta trăiau singuri prin chilii, sufereau.
  • Acum unde vă locuiesc băieții?
  • În ultimii ani locuiau în Ucraina, la Anatol acasă. Sunt deja de peste 18 ani împreună. Nu știu exact câți au. Dar știu că erau împreună la nunta fiicei. Anul ăsta Ionuț s-a dus să lucreze în Malta. Cu timpul vor să se stabilească ambii acolo. Anatol îl mai vizitează periodic, nu pot sta mult timp departe unul de celălalt. Tare se respectă și țin unul la altul.
  • Ați reușit să-l acceptați și pe Anatol? Simțiți că sunteți o familie mare?
  • Băieții se respectă reciproc, sunt foarte răbdători. Anatol cedează mai mult, că e mai deștept decât fiul meu. Se împacă foarte bine. Sunt băieți cuminți, care mă stimează și mă ajută mult. Când locuiau aici, și măturau, și spălau vasele, și puneau masa. Se ducea Anatol și lua lemne, făcea focul, punea cărbune, chiar dacă e de la bloc, se descurca de minune. Se apucase odată să sape în grădină, dar când a văzut că e așa de greu, a renunțat. Cu mama lui Anatol suntem ca două surori, mergem la Pride-uri împreună, la odihnă. Mă bucur și mă mândresc foarte mult cu fiul meu. Eu le spuneam chiar și femeilor din mahala: „Fiul meu nu e un alcoolic, un hoț, un criminal, ca să-mi fie rușine de el. E un băiat de treabă! Am cu ce mă mândri.”
  • Copiii vin des în ospeție?
  • De Revelion vin neapărat. Dar mă duc și eu în ospeție. Se străduie, sărmanii, să-mi aducă de fiecare dată ceva deosebit, ce nu am mai gustat. Mă duc în locuri în care nu am mai fost- la bazin, la bowling. Vor să mă facă să mă simt bine întotdeauna. Ieri seara, Anatol m-a sunat că vine la Pride pe data de 15 mai. Vorbește rusă, iar eu vorbesc tare stâlcit rusește, dar mă înțelege din frânturi de fraze. Și o să vină acasă la mine. O să-i pregătesc zeamă de casă cu tăieței.
*Numele personajelor au fost modificate pentru a le fi protejată identitatea.
Foto: Aurora
Citește mai departe