Ca să te inspirăm să participi la Subiectiv, ne-am gândit să întrebăm câțiva oameni din redacție și nu numai despre tema concursului – prima dată. Au ieșit câteva fragmente scurtuțe, care te pot ajuta să pui bazele unui eseu dezvoltat.
Moni Stănilă, scriitoare
Am crescut mai mult prin copaci decât pe pământ și îmi imaginam că nu există întindere netedă. Cum e aia o câmpie fără dealuri și păduri? Poate un poieniș mai mare, așa, un fel de poieniță, poate o pădure mai fără urcușuri, poate un delușor mai bătut în cap. Sau poate – asta da, îmi puteam imagina – capătul lumii, un loc în care totul se termină brusc, un loc tăiat cu rigla. Așa că e foarte ușor să îmi amintesc prima dată când am văzut marea. Văzut – vine vorba, că de fapt am ajuns noaptea. Am auzit-o. M-a speriat îngrozitor. Un munte care vuiește, care respiră puternic, căruia îi bate inima. Val după val după val. N-am avut curajul să mă duc mai aproape. N-am dormit toată noaptea. Am stat la balconul camerei din stațiunea Neptun și am așteptat. Prima geană de lumină. Prima vrăjire a inimii. Am alergat și am intrat în apă și nu m-am oprit până nu m-au fluierat salvamarii. M-am îmbătat cu nesfârșirea mișcătoare a mării. Și toată frumusețea abia acum vine: în fiecare an simt aceeași încântare sufocantă când mă reîntorc la ea. Doar că acum înot și noaptea, apoi mă așez pe nisip sau pietriș și ascult muntele uriaș și viu cum vuiește, cum respiră puternic, cum ne bate amândurora inima. Să ne sară din piept, nu alta.
Oxana Greadcenco, directoare generală Moldova.org
M-am înfățișat la Internet Café-ul din oraș plină de șovăieli. Exersasem de zeci de ori cum se zice în rusă „bună ziua, vreau să mă ajutați să îmi fac un email” și eram emoționată ca în prima zi de școală. Nu aveam încă buletin, nici pașaport, dar urma să am prima mea identitate online.
Întrebarea fetei din spatele computerului lat cât dulapul m-a dat peste cap. Dedicasem atât de multă energie la formularea întrebării, încât uitasem scopul vizitei. Văzându-mă bulversată, fata, cu voce blândă mi-a sărit în ajutor:
⁃ Poate fi numele tău și anul nașterii sau numele animalului de companie sau numele actorului preferat, orice e posibil.
Animal de companie n-aveam, animalele din gospodăria noastră erau crescute ca să fie tăiate la Crăciun, Paște sau când vin neamurile în vizită. Au trecut 19 ani, încă n-am un animal de companie, actorul preferat însă a rămas același.
⁃ Robert de Niro
⁃ Și anul nașterii? Să fie emailul mai greu de spart
– ’90.
Mi-a întins o bucată mică de hârtie pe care scria frumos, caligrafic [email protected]. Primul email, ca prima dragoste, nu se uită niciodată.
Tatiana Beghiu, jurnalistă Moldova.org
Pentru prima dată mi-a fost frică de înălțime când aveam 13 ani. Era vara. Eram în cabina unei roți panoramice în forma unei tarte albastre. Pe scaunul de fier din față stătea o prietenă. Se ținea de lanțul din jurul șoldurilor ca de un colac de salvare.
Îi vorbeam fără întrerupere. Voiam să uite de înălțimea care se așternea tot mai mult sub noi. Îi povesteam despre romanul lui Murakami pe care-l citisem noaptea. Îi spuneam despre eroina care, coincidență, a urcat și ea în cabina unei roți panoramice, iar pentru că era ultima vizitatoare a parcului de distracții, paznicul a uitat de ea – a oprit roata când femeia era în vârf, a stins muzica și luminile și a plecat obosit acasă, iar ea a rămas acolo, sus, singură și speriată. Mai ales când și-a văzut silueta care se plimba prin casa ei, care se vedea de la acea înălțime.
Și nu ți-e frică? mă întreba prietena.
De ce? nu reușeam să o înțeleg.
De înălțime? De istoria pe care tocmai mi-ai povestit-o? De cădere? De un sfârșit? De înălțime, iarăși? De ce nu îți e frică?! Că doar e normal să-ți fie frică de înălțime! insista ea.
Dar nu-mi era frică. Înălțimea îmi dădea senzația de libertate. Voiam să văd locurile cunoscute din alte unghiuri…
Când prietena a prins puțin curaj, m-am relaxat și eu. Am început să privesc cerul, crengile cele mai înalte ale copacilor care ascundeau străduțele din parc, dar și casele. Roata a scârțâit lung. Și-a încetinit mișcarea monotonă, iar vântul a început să ne împingă „tarta” ca într-un leagăn. Scârțâitul care spărgea liniștea mi-a amintit de povestea lui Murakami. „Cum să te rupi și să simți că nu-ți mai aparții?” se întreba femeia din carte.
Atunci am strâns în mână prăjitura pe care mi-o luasem, ca s-o savurez în vârful roții. Acolo unde perechile se grăbesc să se sărute, eu mi-am luat prăjitura preferată. Dar nu o mai puteam mânca. Pentru prima dată simțeam cum frica se strecoară prin fiecare por, printre amintirile serilor când mă aplecam peste pervazul îngust de la blocuri, când mă luam la întrecere cu prietenii – cine se cațără mai repede pe copacii din curte… M-am transpus în istoria pe care o citisem. Am retrăit și frica femeii din roman.
De atunci, roata panoramică a devenit doar un decor și o amintire a locului unde s-a născut frica mea pentru înălțime. Era momentul când m-am lăsat infectată de fricile altora, că doar „e normal să-ți fie frică de înălțime” – fraza răsuna în „tarta” cocoțată deasupra celor mai înalți copaci.
Ana Gherciu, directoare executivă Moldova.org
La Kurortne, un sat micuț mai la vale de Serghiivka, reveneam deja a treia oară. Închiriasem cu bani puțini, dar adunați cu greu, o căsuță exact pe malul mării, în pofida protestelor din partea mamei.
Era vara de după Maidan, iar în estul Ucrainei Rusia deja ducea lupte și omora oameni. Și totuși, atunci, războiul nu părea la fel de „adevărat” ca astăzi. Am ignorat cu toții alarmele trase de vecinii noștri îngrijorați. Nu e periculos să ne odihnim pe litoralul ucrainean, mi-am spus. Acolo nu se întâmpla nimic, nu?
Totuși, la Kurortne s-a schimbat ceva. Pe vârful dealului nisipos, care se spărgea abrupt la 10 metri de mare, a apărut o bază militară. Verdele de camuflaj de pe uniformele militarilor se evidenția ușor printre turiștii pârjoliți, cu nisip pe față și umbrele la subraț.
Alungam gândurile rele. Aici nu se întâmplă nimic. Aici nu se întâmplă nimic!
Am rămas pe plajă să întâlnim apusul, apoi să numărăm stelele pe întuneric, când în largul mării s-a văzut o lumină puternică roșie. Cineva a lansat o rachetă de semnalizare. Mi-a înghețat sângele în vene.
Era vara de după Maidan, când am simțit prima dată fiorul fricii de război.
