Viața scurtă a tramvaielor în Chișinău. De ce am trecut la troleibuze

Gălăgioase, zdruncinate, ușor rigide, pline cu oameni și praf, dar suficient de ieftine, anume așa erau călătoriile cu tramvaiele care s-au tot plimbat, zi de zi, pe străzile Chișinăului timp de 72 de ani. Care este istoria lor și ce a rămas din acestea?

***

Pereții parterului sunt acoperiți cu fotografii, schițe și ani decupați din bucăți mari de carton. Toate amintesc despre istoria orașului Chișinău, când și-a luat în serios statutul de Capitală și a lansat transportul public. 

La etajul doi, într-o încăpere scăldată în lumina slabă împrăștiată de razele care trec printre draperiile albastre, stă Alexandra Vasiliev. Este așezată într-un fotoliu acoperit cu o țesătură groasă cu flori, lăsându-și ochelarii cu rame aurii să se odihnească pe măsuța de alături. Te simți de parcă ai fi intrat într-un palat. Acest gând îți trece prin minte când vezi gravurile de pe pereți și tavan, geamurile înalte completate cu vitralii. „Aproape un palat și este”, spune femeia când îmi vede sclipirea din ochi.

Muzeul a fost amenajat în fosta clădire administrativă a Societății Belgiene, care a creat rețeaua de transport urban în Chișinău, după ce autoritățile de la noi au eșuat. Clădirea a fost construită în anul 1913 și de-a lungul anilor, a reușit să-și păstreze fațadele clădite în cărămidă roșie, balcoanele cu piatră cioplită și interiorul care te face să te rătăcești într-un trecut aproape romantic. 

Alexandra Vasiliev a devenit muzeografă în urmă cu patru ani, după ce a lucrat jumătate de viață ca șefă a secției de exploatare în parcul de troleibuze nr. 1, iar apoi și ca directoare a aceluiași parc de troleibuze.  Acum, este cea care răscolește prin trecutul transportului electric și stârnește curiozitatea vizitatorilor care trec pe la muzeu. 

Decizia

Tramvaiele din Chișinău au un loc aparte în această clădire, unde au fost adoptate, adăpostite, crescute, îngrijite, iar ulterior și petrecute pe ultimul drum. Anume aici și-a încheiat călătoria și ultimul tramvai care a transportat oamenii prin centrul Chișinăului. 

Femeia cu părul bordo, tuns scurt și drept, zâmbește larg și cu încântare când își îndreaptă privirea spre peretele din spatele fotoliilor. Acolo găsești atârnate fotografii cu primele tramvaie trase de cai, tramvaie electrice care trag o linie dreaptă printre clădirile înalte proaspăt construite și oameni care zâmbesc de pe treptele transportului public. 

Tramvaiul este cel care a scris primele file din istoria transportului public din Chișinău. Era anul 1888, când Duma orășenească (Consiliul municipal, de astăzi, n.red.) a semnat un contract cu reprezentanții Societății Belgiene în vederea creării unei rețele de transport urban care devenise o necesitate eminentă.

Chișinăul a început să se dezvolte rapid, transformându-se dintr-o localitate mai degrabă rurală într-un adevărat oraș. Apăreau străzi noi, se construiau edificii, iar populația orașului creștea continuu. În aceste condiții era necesar ca localitatea să dispună de o rețea modernă de transport public. 

Transport public

Prima linie de tramvai, construită pe strada Alexandrovskaia (acum bd. Ștefan cel Mare, n.red.), are o lungime de 6 km. În 1889, tramvaiul tras de cai este montat pe șine. Seara, acesta este adăpostit sub un acoperiș temporar, iar caii – duși în grajdul din curtea clădirii Societății Belgiene. „Geamurile grajdurilor erau mici, atât cât caii să-și poată scoate capetele pentru o gură de aer proaspăt, iar în subsol era un beci mare în care se păstrau furajele cu care animalele erau servite”, povestește Alexandra Vasiliev, indicând locul care acum este folosit drept depozit pentru tehnica de reparare a troleibuzelor, parcate în fața clădirii late cu un nivel. 

La o distanță de 24 de ani, în 1913, tramvaiele cu tracțiune animală sunt înlocuite cu cele electrice. 

„Erau patru rute de tramvai. O rută începea la Gară, trecea pe Negruzzi și ajungea pe Toma Ciorbă. A doua pornea de la Gară, venea pe Columna și urca pe Pușkin până la Universitatea de Stat a Moldovei…”, începe muzeografa să ne descrie rutele, trasând cu arătătorul o linie pe planul de parcurs al fiecărei rute de tramvai.

Atunci, aceste trasee se întindeau pe 14 km și erau circulate concomitent de 30 de vagoane. 

Prețul unei călătorii era de 3 copeici. „Bani care-ți ajungeau pentru trei cutii cu chibrituri sau pentru un pahar cu apă carbogazoasă cu sirop, luată din automatele instalate aproape la fiecare colț”, explică Alexandra Vasiliev, pentru a ilustra accesibilitatea unei astfel de călătorii. 

„Până mai pot”

Al Doilea Război Mondial a zdruncinat sever rutina urbană. Cea mai mare parte a tramvaielor au fost bombardate și incendiate în timp ce stăteau la depou. „Fotografiile păstrate au captat momentul când acoperișurile tramvaielor sunt arse. Cu ajutorul acestor imagini am reușit să reconstruim poarta depoului, distrusă și ea”, ne spune Alexandra, arătând spre locul unde cândva era „parcarea” tramvaielor. 

După război, tramvaiele nu au mai revenit pe strada Pușkin. Au rămas doar două rute, cea de pe Armenească și Columna. „Se lucra doar cu tramvaiele care au supraviețuit și cele 15 vagoane, pentru că, Moscova, cea care exporta tramvaie în perioada sovietică, livra doar tramvaie pentru șine mai late cu 7 cm decât cele din Chișinău. Dacă am fi luat de acelea, toată infrastructura trebuia reconstruită, ceea ce presupunea costuri foarte mari”, povestește femeia. 

Și atunci se ia decizia să se dea undă verde exploatării troleibuzelor în Chișinău, iar tramvaiele să fie folosite până mai pot. În 1949, prima rută de tramvai, care trecea pe Negruzzi, face loc celor șase troleibuze aduse în țară. 

„Mătura pasagerii”

Ultimul tramvai a făcut față solicitării timp de 12 ani. În luna mai 1961, ultimul tramvai intră în depou ca să nu mai plece de acolo. De atunci, depoul, construit cu cărămidă roșie și care are peste un secol, este folosit ca atelier de reparație a troleibuzelor. 

La începutul anilor `80, s-au tot discutat proiecte de reîntoarcere a tramvaielor „cu viteză sporită care să unească Chișinăul cu Vadu lui Vodă, dar această idee a rămas doar pe hârtie”, își amintește Alexandra Vasiliev, fluturând ușor întristată din mână. 

Ea povestește râzând că tramvaiele erau numite și „mături”, pentru că reușeau să „măture” pe toți cei care-l așteptau la stație. De asemenea, femeia spune că tramvaiele au fost considerate mai avantajoase economic decât troleibuzele. De acestea puteau fi agățate mai multe vagoane, în timp ce troleibuzele nu permiteau acest lucru. 

Tot la tramvaie s-au gândit autoritățile locale în 2011, apoi și în timpul ultimei campanii electorale, când candidatul Ion Ceban promitea alegătorilor săi că are să readucă pe străzile capitalei tramvaiele, pentru a degaja traficul. Aceste promisiuni se făceau în timp ce specialiștii în transport din cadrul Primăriei anunțau că drumurile orașului Chișinău sunt prea înguste, ceea ce nu permite construirea unei linii de tramvai decât pe artere de lățimea bulevardului Ștefan cel Mare. 

Răscolind prin fotografiile care au captat parcursul tramvaielor și a oamenilor din acele timpuri, mi-am imaginat pentru o clipă că și în Chișinău pot călători pană la Gară sau până la Aeroport  cu un tramvai colorat, modern, rapid și confortabil și care să dea o nouă alură transportului public care nu stă în ambuteiaje.