De Valeriu Saharneanu
Împăcarea a avut loc întrun cadru aproape oficial şi în faţa a multor oameni. Evenimentul s-a produs joi, 6 mai, în Sala Bizantină a Cercului Militar Naţional al Armatei Române din Bucureşti. Este semnificativ că cei doi şi-au întins mâna şi s-au cuprins bărbăteşte la solemnitatea prilejuită de marcarea aniversării de 20 de ani de la primul Pod de Flori aruncat peste Prut. Împăcarea dintre cei doi mari rivali ideologici poate fi considerată drept un simplu efect de peste ani al acelui Pod de Flori, care a avut loc în ziua de 6 mai 1990, dacă nu ar avea o mult mai importantă şi mai profundă semnificaţie.
Interesant este că iniţiativa împăcării îi aparţine intransigentului, militantului, neogoitului român Mircea Druc şi nu împăciuitorului, echilibratului, cumpănitului, cumpătatului, rezonabilului şi raţionalului moldovean Petru Lucinschi. Deşi ambii sunt basarabeni şi ambii sunt născuţi în România (Lucinschi la începutul anului 1940, iar Druc la sfârşitul lui iulie a lui 1941), atitudinea lor faţă de Patria-mamă a fost în trecut diametral opusă şi în prezent esenţial diferită. Prima dată Druc şi cu Lucinschi s-au cunoscut prin 1957, la vârsta de 16-17 ani, pe băncile facultăţii şi tot de atunci drumurile vieţii lor, ca şi destinele, s-au despărţit. Despre sine Mircea Druc scrie pe blogul său că între anii 1959-1989 face parte din "Mişcarea de Eliberare Naţională a Românilor din teritoriile ocupate de imperiul sovietic". De la noi mai adăugăm că toată viaţa lui a fost un român convins şi este deja integrat în naţiunea română. Sloganul lui de viaţă este unul clar şi pragmatic: „Nu vorbiţi de Iubire, iubiţi-vă! Nu vorbiţi de Unire, uniţi-vă!"
Petru Lucinschi s-a înrolat din fragedă tinereţe în activitatea de sovietizare a Basarabiei, a adoptat ideologia bolşevică de deznaţionalizare, devenind unul dintre promotorii ei importanţi, s-a contopit cu sistemul, urcând impetuos pe treptele lui ierarhice şi a fost unul dintre puţinii basarabeni care la începutul anilor 90 a pătruns în eşaloanele de comandă ale supraputerii în declin, poreclită nu fără temeiuri drept „imperiu al răului". Elanul său komsomolist din timpurile sovietice, când pleda pentru intensificarea luptei cu elementele naţionaliste pro-româneşti a fost înlocuit în vremurile din urmă cu chemarea să fie potolite cât se poate de mult procesele de deşteptare naţională, care, chipurile, supără mult pe alţii. Adevărul spus tare despre identitatea noastră, în opinia lui Lucinschi, este o manifestare radicală, iar discuţiile despre lichidarea consecinţelor Pactului dintre Stalin şi Hitler de la 23 august 1939 ar fi sterile şi chiar contraproductive.
Ca două fire de înaltă tensiune rupte de furtună, cele două destine de basarabeni se ating întrun scurt circuit la confluenţa dintre cele două decenii ale secolului XX: Druc la cârma Guvernului unei republici rebele care se zbate să iasă din tentaculele imperiului, Lucinschi, la cârma Partidului Comunist al aceleiaşi republici, dar cu o misiune tocmai contrară. Deşi doar după un an de zile Druc este silit să debarce de la şefia Guvernului republicii rebele, iar Lucinschi se ridică vertiginos în vârfurile cele mai înalte ale nomenclaturii comuniste de partid, paradoxal, victorios apare învinsul. Pentru că pe şinele instalate de Mircea Druc, Republica Moldova se declară independentă, iar partidul-stat, pe acoperişul căruia s-a cocoţat Petru Lucinschi, cade ruşinos, târând după sine în hăul istoriei temutul imperiu al Terorii şi Minciunii.
După încercarea temerară la Preşedinţia României din 1992 şi o perioadă de practică diplomatică în America Latină, Mircea Druc se ţine retras de drumurile mari ale politicului. De pe vârful colosului cu picioare de lut, Petru Lucinschi cade moale pe solul Basarabiei natale, abundent fertilizat cu gunoaie inter-frontiste, agrariene şi comuniste, amestecate de-a valma cu resturi creştin-democrate. În funcţiile cele mai înalte în stat pe care le-a deţinut până în anul 2001, a vrut să pară înţelept, atotştiutor, cumpătat, rafinat. Pentru ce credeţi că avea nevoie de această aură, Lucinschi? Pentru a încetini procesul, cel pentru care a luptat, a lucrat şi s-a jertfit politic Mircea Druc şi alţii ca el. Or, Petru Lucinschi, cu toată autoritatea lui de mare maestru al manipulărilor, nu a înţeles că puterea Adevărului scos din temniţele imperiului minciunii nu poate fi manipulată, este mult mai mare decât orice altă putere ridicată în cale, iar procesul de revenire la cele fireşti este ireversibil.
Acest lucru l-a înţeles imperturbabilul Mircea Druc, cel pe care unii îl consideră pentru modestia lui, un biet înfrânt. Total greşit! Nu, Mircea Druc este marele câştigător al acestei mari şi periculoase curse istorice. Fiindcă, ca un semănător vrednic a avut grijă să brăzdeze adânc în primăvara deşteptării noastre naţionale, să să arunce în brazde sămânţa victoriilor lui de peste ani. Din această postură de semănător,, din postura de mare învingător – generos şi înţelept -, dânsul i-a întins mâna şi braţul rivalului său, în fapt, unui frate rătăcit pe cărările pline de capcane ale Basarabiei, rupte cu forţa de la vatră. Învingător ar trebui să se considere şi Petru Lucinschi, care a acceptat împăcarea. Or, efortul lui Mircea Druc şi a celor care nu s-au temut să lupte contra ocupanţilor sovietici, l-a adus şi pe dânsul pe acest tărâm democratic al bunăvoinţei, al iertării, al împăcării şi absolvirii de păcate, nu l-a lăsat să se transforme până la urmă întrun blestemat torţionar al celor care sunt, ca şi el, de un sânge şi de o credinţă.
Fără se ne gândim prea mult dacă Petru Lucinschi ar fi fost în stare să îl graţieze la rândul său pe Mircea Druc, în situaţia când imperiul ar mai fi rezistat în timp, trebuie să constatăm faptul că Bucureştiul este un loc bun de împăcare pentru basarabeni. Chiar şi între cei care s-au aflat o viaţă pe baricade diferite. Împăcarea dintre Mircea Druc şi Petru Lucinschi este bună, plină de sensuri şi de bun augur pentru edificarea de mai departe a interesului nostru naţional. Cu singura condiţie, că peste această împăcare este pusă din partea amândurora pecetea sincerităţii.
