Chișinăul din toate timpurile este un oraș plin de culoare și gust. Dar cum arătau localurile acum 50 de ani și mai mult? Unde putea fi comandată cea mai savuroasă cafea și cea mai delicioasă înghețată? Prin intermediul acestui articol, te invităm să facem o incursiune în trecutul istoric al celor mai importante localuri din Capitală. Așadar, prima oprire, localul „Fulgușor”.
Fulgușor – o piață de desfacere pentru intelectualii anilor ‘90
Situat chiar în inima Chișinăului, la intersecția străzilor Mihai Eminescu și Veronica Micle, localul era ca un magnet pentru intelectualii anilor ‘90, în căutare de comunicare și idei. Seară de seară, poeți, scriitori, regizori, actori renumiți și începători se adunau pentru a discuta noutățile și tendințele vremurilor. Acolo, între pereții din nuiele împletite a unui gard de 50 de cm, s-au născut zeci de idei de cărți, scenarii de filme și spectacole, iar tentativele de deschidere a unor instituții de cultură au prins și mai mult contur. Așa a apărut teatrul „Eugen Ionescu”, dar și „Satiricus”, ideea căruia mocnea de mult în gândul lui Sandu Grecu.
„Aceste întâlniri erau numite de noi, de fapt, „de serviciu”, deoarece se adunau intelectuali, precum regretatul Eugen Cioclea, poate unul dintre cei mai mari poeți pe care i-am avut vreodată, pe care îl găseai acolo la orice oră. Venea și multă lume din generația lui Val Butnaru, Nicolae Negru, Nicolae Dabija. Eu, în comparație cu ei, eram cu vreo 5 – 6 ani mai proaspăt, mai tinerel, abia venit de la Moscova, așa că eram în căutare de conexiuni. Dacă nu veneai acolo, erai rupt de realitatea din Basarabia”
Propriu-zis, cafeneaua era foarte mică, din sticlă, așa cum erau majoritatea localurilor în perioada sovietică, cu trei mese în interior, la care mai mereu nu ședea nimeni. Toată forfota se petrecea sub umbrelele improvizate din nuiele la terasă, martore la discuțiile care au stat la baza Mișcării de Eliberare Națională.
„Acolo s-a născut și Frontul Popular, toate ideile despre unirea cu România, despre lupta pentru limba română, pentru alfabet. De aceea, „Fulgușor” a fost un punct foarte important pentru dezvoltarea Mișcării de Eliberare Națională, care a apărut anume acolo, în acel mic local”, mai adaugă Sandu Grecu.
Inspirat de magia acelui loc și de valorile care prindeau contur acolo, Sandu Grecu a montat un spectacol, în 2006, despre „Fulgușor”, scrisă de Constantin Cheianu.
„Când am montat-o, i-am schimbat denumirea din „Fulgușor” în „Golanii revoluției moldave”. Premiera a avut loc pe 9 mai 2006. De fapt, noi eram golanii revoluției, fiindcă acolo s-a născut și revoluția.”
La „Fulgușor” se servea cea mai bună cafea pe nisip din tot orașul. Dar, cel mai important, era singurul loc în care se făcea schimb de carte românească, scrisă în grafie latină, interzisă la Chișinău.
„Umblai și întrebai despre anumite lucrări, iar dacă cei care veneau acolo nu le aveau, atunci luau legătura cu cineva care trebuia să se întoarcă de la Moscova, unde se afla magazinul «Prietenia», care avea secția de cărți pentru fostele țări socialiste în limba română și le trimiteau prin însoțitorii de tren”, își amintește cu nostalgie Sandu Grecu.
Locul a legat și multe prietenii pe viață. „Doamna de acolo, Felicia, pe care noi toți o ridicam în slăvi, a început să facă un meniu aparte. La ea a apărut pentru prima dată sandwich-ul în Chișinău. Acolo puteai bea și o bere pe datorie până la bursă sau până la salariu, eram toți cu liste de datorii pe care le semnam și pe care le achitam la sfârșit de lună. Era interesant”, povestește Sandu Grecu.
Guguță – localul unei înghețate de neuitat
Despre acest local se vorbește foarte mult în ultimii ani, aspecte care ți le poți reaminti aici. Construită la sfârșitul anilor ’60, clădirea era de un farmec aparte. Se înălța triumfătoare la un capăt de parc (Parcul Ștefan cel Mare) cu geamuri imense de sticlă. Cele două etaje se deosebeau prin decor. Mesele mereu erau acoperite cu pânze albe, iar renumita înghețată de vanilie se servea întotdeauna în cupe de metal.
Localul era pe placul localnicilor, dar și a turiștilor. „Guguță” a fost martor la nenumărate declarații de dragoste, aniversari și petreceri.
Scriitoarea Radmila Popovici spune că, în anii studenției, aștepta cu nerăbdarea ziua bursei pentru a merge la „Guguță” să savureze cea mai bună înghețată din oraș.
„Din cauza sărăciei din țară abia de ne ajungea să cumpărăm pâine și chefir. Dar, se întâmpla să primim bursa și atunci negreșit primul local la care mergeam era cafeneaua „Guguță”. Eram îndrăgostită de gustul acelei înghețate peste care se presăra ciocolată rasă sau se punea magiun sau dulceață de vișine cu tot cu sâmbure. Mi se părea că nu era nimic mai gustos”
Pentru acea înghețată, tinerii erau dispuși să facă multe… Radmila Popovici s-a angajat în calitate de profesoară la o școală din oraș pentru a-și permite să se delecteze cu acest deliciu mai des.
„Am lucrat la școala nr. 1, o școală mai simplă. Dar am rezistat doar jumătate de an, nu am putut mai mult pentru că era dificil, copiii nu erau atât de ascultători precum cei de la sat, de unde veneam eu”, mai adaugă Radmila Popovici.
La cafenea se serveau și alte bunătăți. Oamenii mai veneau aici pentru eclere și pentru un cocktail spumant din lapte.
„Îmi plăcea la nebunie, mai ales spuma lui. Cred că era făcut din lapte simplu, cu adaos de zahăr și înghețată. Acum, dacă l-aș gusta, chiar aș fi curioasă să știu dacă îmi mai place”, spune Radmila Popovici.
În local se adunau oameni cu poftă nu doar de mâncare, dar și de vorbă. Localul era vizitat și de scriitori, și ziariști. Cel mai des se discuta despre cărțile literaturii române și universale, pentru care se formau rânduri la Biblioteca Națională. Cafeneaua nu era doar un loc al întâlnirilor, dar și al disputelor. „Mai știu că se iscau și bătăi după acele dispute”, își amintește Radmila Popovici.
Teatrul „Spălătorie” revine? Sau nici nu a dispărut?
Teatrul „Spălătorie” s-a clădit în 2010 pe patru piloni: Nicoleta Esinencu, Nora Dorogan, Doriana Talmazan și Irina Vacarciuc. Toate patru au creat un altfel de teatru, documentar, independent, care transpunea în scenă realitatea socială, politică și istorică.
„Timp de șapte ani, am avut un program foarte bine construit, foarte bine gândit pe care l-am menținut și la nivel artistic, și la nivel de discurs”
După ce erau vizionate, piesele erau analizate și discutate în sala de alături, acolo unde era amenajat un bar. „Exista comunicare după spectacole, o conexiune personală între echipa care a lucrat și publicul care a fost prezent. Cred că spectacolele au provocat multe discuții, deoarece «atingeau» direct spectatorul, declară Nora Dorogan.
Fiind singurul teatru bilingv din Republica Moldova, „Spălătorie” a adus în aceeași sală vorbitorii de română și de rusă. Pe lângă spectacole, se organizau și recitaluri, performanțe literare, proiecții de filme documentare, sesiuni de lectură, inclusiv a textelor tinerilor dramaturgi.
„Aproape în toate spectacolele noastre, mai ales cele documentare, am încercat să păstrăm limba în care a fost realizat interviul, de aceea multe piese erau în limba română și rusă. Multe spectacole au fost traduse, aveau subtitrări în limba rusă, fiindcă, și istoria o dovedește, este important să creăm o societate în comun, împreună, nu să ne separăm. Iar teatrul este un loc care ar trebui să adune oamenii”, afirmă Nora Dorogan.
„Spălătorie” a apărut din necesitatea unui spațiu pentru diferite inițiative din Moldova. Teatrul a fost ca o comunitate de oameni deschisă și pofticioasă de experimente, stiluri de muzică subculturale, pentru că se promova muzica din diferite țări ale lumii. DJ Codek spune că la „Spălătorie” a lansat proiectul „Urbanbiții”, care l-a ajutat să fie și mai popular.
„Au fost aproximativ douăzeci de ediții – un proiect în care eram implicați doi DJ, eu și David, din Germania. Eu promovam muzica europeană underground, termen foarte des folosit acum, dar atunci majoritatea nu-l înțelegea, iar David era mai mult axat pe muzica bazinului Caraibelor”
La „Spălătorie” puteai găsi un conglomerat cultural muzical din toată lumea – tot ce nu era neapărat popular, dar care merită a fi promovat și ascultat.
„Spălătorie”, ca spațiu, era nu doar o scenă pentru actori și DJ, dar a reprezentat și un loc sigur pentru comunitatea Queer (LGBTQIA+).
„În primul rând, și personalul, și oamenii care veneau acolo erau foarte prietenoși, iar persoanele LGBT+ mergeau la „Spălătorie” cu plăcere. Problemele apăreau dacă ieșeau din teatru. Știu că au fost cazuri de atac verbal și îmi amintesc despre un atac fizic”
Teatrul era printre puținele locuri din oraș în care nu-ți era frică să fii criticat pentru ceea ce ești sau ceea ce îți place să fii.
„Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost lumea de acolo, foarte deschisă spre tot ce era nou. Era singurul loc în care nu te temeai să fii criticat sau nu ți se reproșa că nu promovezi muzică comercială, dar numai experimentală. Era o deschidere totală”, punctează DJ Codek.
În lipsa unui spațiu fizic, „Spălătorie” continuă să producă. Joacă spectacole în Germania, în ultima perioadă, în colaborare cu un teatru din Berlin și cu alți parteneri.
„Ultimul nostru spectacol – «Simfonia progreselor» este despre exploatarea muncitoarelor și muncitorilor migranți în Europa de Vest. Sigur că e legat de acasă și este un spectacol făcut pentru publicul de aici. Nu am reușit deocamdată să-l prezentăm la Chișinău, dar lucrăm în această direcție, spune Nora Dorogan.
Teatrul independent „Spălătorie”, care este în căutarea unui spațiu pentru repetiții, aici la Chișinău, a obținut, în acest an, premiul „Tabori Prize”, cel mai important trofeu pentru teatrele independente și artiștii din Germania.
„Valentina” – localul petrecerilor spontane
Un contrast între aspectul său estetic, atmosfera degajată și atâta libertate și voie bună pe metru pătrat. Astfel va rămâne barul „Valentina” în memoria celor care îl vizitau. Localul se afla pe strada Mihai Eminescu, 61.
„La „Valentina” era mereu vesel și cool, chiar dacă nu arăta așa”
Plasat la demisol, cu pereți vopsiți în culori relativ stridente și cu multe decorații, localul surprindea prin prețurile foarte accesibile. Pe lângă băuturile destul de ieftine pentru acele timpuri, barul era renumit pentru „cotletele” care nu costau mai mult de cinci lei.
„Evident, ele trezeau multe dubii, dar Usama, proprietarul localului, m-a convins că nu este periculos să le mănânci prin fraza: «Я этими котлетами своих детей кормлю» (dinrus.: eu îmi hrănesc copii cu aceste pârjoale)”, spune Cezar, un tânăr din Chișinău stabilit la București.
Cei care frecventau clubul spun că localul era o adevărată atracție pentru turiști. Și astăzi unele dintre postările lor se regăsesc pe o pagină de socializare a barului, care nu mai este activă, dar care încă păstrează niște amintiri despre vremea în care barul funcționa.
Unul dintre vizitatorii străini scria în 2013: „Prețuri mici, muzică bună la alegere, doar 5 lei pentru comandarea unei piese, cel mai gustos sandwich cu „cotletă” și o gazdă foarte prietenoasă!”.
Un alt comentariu din 2017 spune că „Valentina” era „probabil cel mai ieftin local din oraș”. (Probably the cheapest place in the town).
La „Valentina” se cânta mult rock. În mare parte, petrecerile erau spontane. De obicei, oamenii treceau pentru un shot să vadă dacă nu cumva vor întâlni vreun cunoscut la bar, apoi cineva punea un cântec la tonomat, altcineva începea să danseze și în câteva clipe distracția era în toi.
„Uneori se organizau petreceri, chiar dacă spațiul era foarte mic, încăpeau doar aproximativ 20 de oameni. Cel mai des, concertele erau la chitară, deși uneori se punea și muzică electronică la boxe”, spune Cezar Tivirenco.
