Trăim vremuri fantastice, în care orice persoană cu acces la internet poate spune ce crede. Oricând, despre oricine și oricum vrea. După decenii de URSS, când erau acceptate doar opiniile venite de la partid, am descoperit cu entuziasm libertatea de exprimare și ciocolata de import.
Dar în ultimele zile am senzația că asist la o degradare a discursului din spațiul public. Și da, despre trolii de pe Facebook știm cu toții, o generație mai agresivă decât comentatorii de pe Unimedia de cândva. Dar ce ne facem atunci când oamenii care au platforme, care au acumulat asiduu mii de urmăritori online sau sunt prezentatori la TV, își permit să difuzeze opinii drept fapte, promovând idei învechite și dăunătoare pentru toată lumea?
O avocată care se laudă pe internet despre cum apără drepturile femeilor declară în cadrul unui podcast că femeile bătute „sunt de vină”. „Ea de ce stă?”, se întreabă ea. Iar când noi, redacția Moldova.org, facem un video în care comparăm cele spuse cu realitatea din Moldova, autorul podcastului ne acuză că lezăm dreptul la libera exprimare.
Într-un alt caz recent o televiziune privată are o invitată care spune că femeia trebuie să lase bărbatul „să conducă” în relație. (Mă întreb de ce în general acceptăm conceptul expirat că într-o relație cineva trebuie „să conducă”? Relația nu-i o căruță ca să fie condusă.) Apropo, dintre toate citatele expuse de invitată, postul TV l-a ales anume pe acesta ca titlu pentru video pe YouTube.
Opinii diferite au fost expuse de-a lungul timpului în eter, dar rolul persoanei care reprezintă instituția media este să informeze, să explice, să chestioneze, nu doar să dea din cap, să accepte orice spune invitatul sau invitata, să o servească drept un fapt sau un sfat și să se spele pe mâini etichetând cele expuse drept doar „o opinie” sau invocând dreptul la libera exprimare.
Desigur, libera exprimare e o cauză romantică, pentru care vrei să lupți, dacă auzi cumva că doamne ferește e îngrădită. Totuși, așa cum bine explică acest articol din The Guardian, criza libertății de exprimare e un mit. „Mitul are două componente: că orice exprimare trebuie să fie liberă și că libertatea de exprimare presupune că nimeni nu poate avea obiecții la o idee liber exprimată.”
Codul deontologic din Moldova spune clar că trebuie să delimităm opiniile de fapte, dar și să avem grijă să păstrăm „un echilibru între dreptul societății de a primi informații de interes public și dreptul mass-media de a prezenta și opinii care pot șoca, jigni sau deranja pe cineva.”
Apoi mai avem și citatul devenit proverbial despre misiunea jurnaliștilor: „dacă cineva spune că plouă, iar altcineva spune că nu plouă, meseria ta nu e să-i citezi pe ambii, ci să te uiți pe geam și să vezi care-i adevărul”.
Iar dacă cei menționați mai sus nu se încadrează în categoria de jurnaliști, chiar și influencerii au responsabilitate socială față de oamenii care-i urmăresc. Lucrurile pe care le spunem și le facem au un impact asupra lumii în care trăim, în special dacă avem mii de ochi ațintiți spre noi. Mai mulți oameni în SUA s-au otrăvit după ce Donald Trump le-a spus că pot să consume dezinfectant ca remediu împotriva Covid. Numărul de atacuri împotriva comunității musulmane a crescut în Marea Britanie după ce Boris Johnson a spus că femeile care poartă burqa seamănă cu jefuitorii de bănci. Dar nici nu-i nevoie să ne uităm atât de departe. Să ne amintim că în 2016 Maia Sandu a pierdut cursa prezidențială inclusiv din cauza știrilor false cu cei 30 de mii de sirieni.
Trebuie să înțelegem că suntem responsabili pentru opiniile pe care le reflectăm, pentru diversitatea invitaților noștri și mai ales pentru mesajul care ajunge la public și efectele lui, indiferent de intenția noastră. Manipularea, știrile false și discursul de ură trebuiesc taxate.
Democratizarea informației e utilă și necesară, dar dacă o lăsăm necontrolată s-ar putea ca până la urmă să câștige dezbaterea cel care strigă mai tare, nu cel care are dreptate.
