Născuți într-un teritoriu controlat de Rusia, copiii moldoveni trec zilnic pe lângă grăniceri înarmați pentru a nu fi obligați să învețe o limbă care nu există. Noi am vizitat școala lor.
Este o zi caldă de primăvară în orașul Grigoriopol. Școală moldovenească „Nr. 1” se află între pădure și râu. Brusc, niște bărbați înarmați pătrund în clădire și în clasa de limbă română. Trag gloanțe în fiecare literă a alfabetului latin care atârnă deasupra tablei. Vandalizează cărțile în limba română din bibliotecă și împrăștie hârtiile din biroul directorului.
Este anul 1992, iar Războiul din Transnistria, care a durat doi ani, s-a încheiat. Sute de oameni au murit, iar lumea a rămas cu răni adânci și într-o stare de șoc. Cum au putut să se întâmple toate acestea? Unul din „pretexte” a fost alfabetul.
În perioada Uniunii Sovietice, moldovenii au fost forțați să-și scrie limba română, de origine latină, în chirilică. În 1989 guvernul a trecut victorios înapoi la alfabetul latin.
Separatiștii, susținuți de armata rusă, au lansat câțiva ani mai târziu un război sângeros. Au preluat controlul asupra teritoriului numit Transnistria, care constituie aproximativ 11% din cel al Republicii Moldova. Vecinii s-au întors împotriva vecinilor. Satele au luptat cu satele.
Moldova nu avea, la acea vreme, o armată pregătită. Grigoriopol a fost unul dintre orașele care au căzut sub regimul nerecunoscut al Transnistriei, o fâșie de pământ între râul Nistru și Ucraina.
Guvernul separatist a interzis alfabetul latin în Transnistria. Elevii erau obligați să învețe în limba rusă sau în româna scrisă în chirilică. Până astăzi elevii învață versiunea sovietică a istoriei.
Părinții și profesorii au protestat. Ce viitor ar avea copiii lor cu o astfel de educație? Opt școli românești din Transnistria au rezistat, în ciuda amenințărilor constante. Una dintre ele este școala din Grigoriopol, numită acum Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare”. Dar pentru că și-au pierdut clădirea, au trecut în exil.
Guvernul de la Chișinău a demarat transportarea personalului și elevilor școlii peste așa-zisa graniță. Întreaga școală a fost dusă într-un sat vecin, Doroțcaia, la câțiva zeci de kilometri depărtare de casele lor. În fiecare zi de școală ei trec pe lângă paznici înarmați.
Uneori, grănicerii țin copiii în așteptare, iar alteori le cer documentele. A fost jignitor și umilitor, spune Svetlana Jitariuc, profesoară de muzică și limba rusă de peste 40 de ani. „Dar copiii nu s-au întors niciodată din drum!”, adaugă ea cu mândrie.
Războiul din Transnistria a avut întotdeauna două linii ale frontului: una, pe stradă și câmpul de bătălie, alta, în sălile de clasă conduse de profesori ca Svetlana. Ca să discute cu noi, Svetlana a venit cu mașina din Transnistria până la Chișinău într-o zi de duminică.
Svetlana aduce cu ea un album foto. „Acesta este prima zi de școală în exil”, arată spre o fotografie făcută într-o zi însorită la începutul anilor 2000. Elevii zâmbesc și stau drepți. Svetlana are o rochie albă și o privire hotărâtă. Fiica ei stă în față într-o rochie albastră, cu o fundă albă în păr. Ochii Svetlanei se umplu de lacrimi, rememorând acea zi și cum i-a explicat fiicei sale ce înseamnă libertatea.
„Transnistria nu există legal”, ne spune. „Este o republică fantomă.” Familia ei a fost amenințată de autoritățile transnistrene. Prin anii ’90, o femeie i-a oprit fiul când acesta era elev în clasele primare. I-a rupt geanta pentru școală și cărțile. „Hai să vedem ce înveți tu acolo!”, râdea femeia către băiețel. Altcineva a amenințat-o pe Svetlana că o să-i pună o bombă sub mașină.
Totuși, ea încă trăiește în Transnistria și predă în alfabetul latin. „Este despre a face lucrurile din inimă. Altfel, nu aș fi rezistat”, spune Svetlana. O sclipire de mândrie apare în ochii ei: „suntem mai puternici decât ei. Doar oamenii siguri pe ei, care știu ce au și ce pot oferi, sunt puternici. Avem dreptul să fim liberi și să fim aici.”
La închisoare din cauza limbii
Am mers în satul Doroțcaia într-o după-amiază și am recunoscut imediat școala. Tricolorul Republicii Moldova decorează curtea școlii. La scurt timp după ce ajungem, sosesc cinci autobuze – patru albe și unul roșu. Elevii sar jos, murmurând cuvinte în rusă și română. Clădirea găzduiește două școli: localnicii vin dimineața, iar elevii din Grigoriopol după-amiaza.
Printre ceilalți trece în clasă Daniel Taran, un elev din a XII-a. Se așează în primele rânduri la ora de matematică. Pe tablă, cineva a desenat inimioare și stele. Copiii au adus flori pentru profesoara lor, Ana – recent a fost Ziua Internațională a Femeii.
Sala de clasă cu pereți verzi este modestă, dar primitoare. Pe pereți sunt afișate postere cu calcule matematice. Daniel spune că prietenii săi din Grigoriopol merg la școli transnistrene și învață istorii diferite, dar nu vorbesc despre asta. „Sunt mai mult un spectator,” spune Daniel. Planifică să meargă la o universitate din România pentru a studia medicina, fiind fascinat de corpul uman.
Eleonora Cercavschi, directoarea școlii, are un mers calm și hotărât. Stă dreaptă când elevii îi murmură respectuos „Bună ziua!” în hol. Când vorbește despre școala ei, vocea-i capătă un ton obosit. A condus această „școală în exil”, cum o numește ea, timp de două decenii. Își imagina că, între timp, vor putea reveni la vechea lor școală. În schimb, proprii ei copii, elevi la aceeași școală, au crescut, au plecat și și-au continuat drumul.
„[Autoritățile transnistrene] au încercat să mă amenințe, să mă facă să renunț”, ne spune ea. Eleonora Cercavschi a stat închisă timp de două săptămâni pentru că a insistat să conducă o școală în limba de stat a Moldovei, româna, pe teritoriul ocupat al Transnistriei. Organizații străine și guvernul moldovenesc au intervenit, iar o soluție temporară a fost propusă: transportul peste așa-zisa graniță.
Numărul tot mai mare de elevi
Pe drumul nostru spre ieșire, Tatiana, profesoară, urcă în mașină cu fiica ei. A ales această școală pentru fata ei ca să se asigure că îi oferă un viitor. „Vreau să vorbească liber în limba maternă,” spune ea. „Este țara ei!”
„Unde locuiești?”, o întrebăm.
Înghite nervoasă în sec și răspunde: „Transnistria, cum i se spune.”
„Și de ce continui să locuiești acolo?”
„Pentru că este casa mea și vreau să vorbesc româna acasă.”
Un număr tot mai mare de părinți simt la fel. Cu două decenii în urmă, erau doar 140 de elevi la școala „Ștefan cel Mare”. Acum, numărul lor s-a dublat.
Bătălia legală
Ion Manole, avocat pentru drepturile omului în cadrul Asociației Promo-LEX, a reprezentat 170 de părinți, elevi și profesori la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 2004. După opt ani de lupte legale, curtea a decis că Federația Rusă se face responsabilă pentru încălcarea dreptului la educație a elevilor moldoveni și trebuie să plătească cinci milioane de euro victimelor. După doisprezece ani, Rusia încă nu a plătit acești bani.
„Potrivit curții europene, Rusia a creat această diviziune în Transnistria și continuă să o susțină,” explică avocatul. „Când un guvern continuă să susțină financiar, diplomatic, politic și militar altul, ei influențează situația.” Autoritățile transnistrene nu pot fi trase la răspundere pentru că nu au fost recunoscute legal. Ion Manole adaugă: „Transnistria a devenit un paradis pentru diferite scheme.” E de părere că Rusia va plăti pentru toate într-o zi.
Autoare: Marian Männi și Tiina Kaukvere
Material realizat de Journo Birds, pe care le poți găsi pe Facebook sau Instagram.
