Copiii care greșesc sunt pedepsiți. O săptămână fără televizor, o lună fără telefon sau… 5 ani și 2 luni de detenție într-o pușcărie. Când m-am pornit să realizez acest reportaj, nu puteam să unesc în mintea mea cele două cuvinte – „copii” și „pușcărie”. Cum pot fi îmbinate și pronunțate în același context?! Locul copiilor este la grădiniță sau la școală. Ce să caute ei la pușcărie?!
După ce am fost „scanate” și verificate minuțios de câțiva gardieni musculoși, ni s-a permis să trecem prin coridorul scurt care delimitează libertatea de …detenție. Imediat cum trec de ușa de fier, mă opresc brusc, pentru că ceea ce văd mă trezește parcă la realitatea (dură) în care mă aflu. Gardul înalt de piatră dat cu var și încoronat cu sârmă ghimpată este plin cu desene făcute de o mână de copil. Și abia acum, cele două cuvinte „copil-pușcărie” încep să se aranjeze în mintea mea. Abia acum, privind un soare desenat cu creta pe un gard de pușcărie, conștientizez dramatismul care are loc în spatele ușii metalice care s-a închis în spatele meu.
Nu sunt o persoană tare evlavioasă, dar Biserica înconjurată cu sârmă ghimpată mă vrăjește prin antagonisme. Cât stau împietrită în fața unui gard înalt, gardienii mă așteaptă în liniște şi mă studiază. Întind cu frică mâna spre sârma ghimpată și ating unul din țepușe. Simt cum trece un fior rece pe spate, așa că mă întorc grăbită și-i urmez pe gardieni.
Chiar la intrarea în Blocul nr.3, cei câţiva brazi din faţă sunt înfășurați cu sârmă ghimpată. Oare cu ce au greșit ei? Oare de ce au fost împodobiți în felul acesta ciudat?… Dureroasă și tristă imagine. Mi se spune că măsura a fost necesară pentru a evita accidentările, în cazurile când copiii se aventurează să urce în copaci. Este pentru binele lor, pentru a-i proteja…
Indiferent ce scrie în Codul Penal, eu nu pot să-i numesc decât COPII. Chiar dacă au ajuns aici pentru crime grave sau mai puțin grave, ei sunt doar niște copii, adevărat, care au greșit, care au luat decizii proaste la un moment dat. Copii care odată ajunși aici au încetat să mai viseze, pentru că într-o puşcărie nu poţi să laşi garda jos şi să visezi cu ochii deschişi.
La puşcăria din Goian îşi ispăşesc pedeapsa 27 de deţinuţi cu vârste cuprinse între 16 şi 19 ani. După ce împlinesc vârsta de 18 ani, sunt transferaţi la puşcăria pentru maturi. Dacă, însă, nu a avut nicio sancţiune administrativă, deţinutul poate solicita să rămână la Goian până îşi ispăşeşte pedeapsa, dar să nu depăşească vârsta de 23 de ani.
Igor are 17 ani. Mai are de ispăşit 4 ani din termen, iar peste jumătate de an va fi transferat la puşcăria pentru maturi. Când îl întreb despre transfer, simt cum se încordează în el fiecare muşchi.
„Evident, mă cam înspăimântă gândul că într-o zi voi fi transferat la „vzrosleak”. Regret ceea ce am făcut. A fost din prostie. Am furat 500 de lei de la o bătrână şi am primit pentru asta 5 ani. Aveam bani acasă, dar ştiţi cum sunt copiii…Un băiat din gaşcă a propus… restul au acceptat. Nu duceam lipsă de nimic, dar m-am luat cu gaşca. Aici am avut timp să meditez. Vreau să mă schimb şi ştiu că o să-mi reuşească”.
Natalia Cojocari, psiholog: Furt, violuri, javuri şi participare la omor. Majoritatea infracţiunilor sunt comise în grup, în stare de ebrietate. Mulţi dintre ei vor să arate cât sunt de altruişti şi iau toată vina asupra lor.
Majoritatea celor care ajung aici provin din familii sărace unde educaţia se face prin bătaie. Pentru că nu se pot autocontrola, sunt situaţii când devin agresivi. În astfel de cazuri, se discută cu ei până când se calmează.
Pregătirile pentru Crăciun au început din noiembrie. În cabinetul psihologului, doi băieţi decupează cerculeţe şi fluturaşi, din care ulterior vor fi confecţionate diferite obiecte de decor.
Marin: Nu-i cer mult lui Moş Crăciun. Doar să vină la mine mama şi tata…
Lipsa atenţiei şi dragostei de mamă îi fac să se ataşeze emoţional de colaboratoarele din penitenciar. Într-un fel, ele devin pentru ei mame, pentru că toate frământările sau întrebările care îi macină le împărtăşesc cu ele. Caută sfaturi. Caută atenţia lor. Sunt doar nişte copii care, undeva, în drumul spre maturizare, s-au rătăcit pe o cărare greşită.
„Cum pot să ştiu ce-i dragostea de mamă, dacă ea a murit pe când aveam 4 ani?…”
Natalia Cojocari, psiholog: În multe cazuri, dacă în libertate relaţia dintre părinţi şi copil nu a fost deloc armonioasă, aici relaţia lor se întăreşte. Îşi oferă reciproc o şansă. Ei aşteaptă cu nerăbdare Ziua uşilor deschise, pentru că atunci la ei în ospeţie vin părinţii. Şi chiar dacă în zilele obişnuite vor să demonstreze că sunt bărbaţi duri şi puternici, atunci când o văd pe mama îi sar în braţe şi plâng la pieptul ei.
Băieţilor de la Goian nu le place să fie numiţi „copii”
Doar 20 la sută dintre minorii deţinuţi sunt vizitaţi de părinţi. Asta chiar dacă o orgazaţie non-guvernamentală îşi asumă cheltuielile de drum ale părinţilor. Faptul că părinţii nu vin la ei îi afectează, îi doare…
Fiecare băiat cu care am discutat mi-a spus că în penitenciar nu poţi să ai niciun prieten şi că nu poţi să ai încredere în niciunul din ei. În libertate au făcut parte dintr-o gaşcă care i-a influenţat şi i-a adus într-un final pe banca acuzaţilor. Nu vor mai repeta această greşeală. Aici, fiecare este pe cont propriu.
Liuba Moşu Platonenco, specialist asistent social: Băieţii se influenţează unii pe alţii, iată de ce, cei cu comportament inadecvat sunt plasaţi cu cei care sunt mai cuminţi, mai liniştiţi, pentru a-i echilibra, a-i cuminţi, ca să spunem aşa. Şi chiar dacă decupăm cu ei fluturaşi, ştim cine sunt şi pentru ce crime au ajuns aici… Atunci când vedem schimbări în bine, ne bucurăm că nu în zadar depunem atâta efort pentru a-i îndruma pe o cale corectă. Aceşti băieţi au pierdut o parte din copilărie. Au pierdut o parte din viaţă. Atunci când ies de aici încearcă să uite de noi. Să rupă legătura cu trecutul. Când ies, unii iau viaţa de la capăt, alţii însă recidivează… Sunt cazuri în care băieţii au revenit la noi după o perioadă…
Andrei are 16 ani. Este unul din cei mai inteligenţi băieţi cu care am discutat aici şi care îşi ispăşeşte pedeapsa petru furt şi omor.
Andrei: „Regret că am ajuns aici, dar poate că aşa e mai bine… Asta este o lecţie de viaţă – o lecţie dură, dar pe care am înţeles-o foarte bine. Acum ştiu, copiii meu nu vor ajunge aici niciodată! Îi voi proteja şi le voi da educaţia de care eu, din păcate, nu am avut parte. În fapta mea, o parte din vină o au şi părinţii, pentru că acasă nu am primit nicio educaţie. Aş vrea ca atunci când o să ies de aici să cunosc o fată. O fată deşteaptă, care învaţă bine. Dacă eu nu am avut şansa să învăţ, măcar mama copiilor mei să aibă studiile terminate”.
Pentru că viaţa lor a luat o întorsătură radicală, aceşti băieţi încă nu ştiu ce vor să facă şi ce-şi doresc să devină în viitor. Unii din ei nu au finalizat studiile primare, iar alţii în general sunt analfabeţi! Cu cei care nu ştiu literele se lucrează de două ori pe săptămână, iar cei care absolvesc 9 clase, primesc atestatul în care nu se pomeneşte nici un cuvânt despre penitenciar. Astfel, pentru a nu le frânge viitorul, în actele lor scrie că au absolvit Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” din Ciorescu. Pentru a-i ajuta să se determine ce le place să facă, pot frecventa cursurile opţionale de lăcătuş, frizer, bucătar sau lăcătuş auto.
Iulian are 18 ani şi este pasionat de maşini. Urmează cursurile de lăcătuş auto şi visează să conducă propriul automobil. Influenţat poate de filmele în care băieţii răi reuşesc să fure o maşină în doar câteva secunde şi să apese pedala de acceleraţie, Iulian a furat trei maşini…
Iulian: „Părinţii nu se mândresc deloc cu fapta mea. De multe ori mi-am cerut iertare de la ei pentru ceea ce am făcut. Nu m-au iertat din prima…dar m-au iertat…”
Nu ştiu de ce, dar în prezenţa lui mă simţeam neconfortabil. Privirea ochilor lui negri, direcţi mă străpungea şi trecea prin mine. Nu, nu pot să spun că inspira frică sau că se uita fioros la mine, doar că…am preferat să-l las să plece.
Cel mai mare termen de detenţie primit de un minor a fost de 10 ani!
Minorilor din penitenciar li se permite câte un apel telefonic de 2 ori pe săptămână. Pentru asta ei trebuie să scrie o cerere în care să specifice pe cine vor să sune. Durata unui apel poate fi de maximum 20 de minute.
La lecţia de actorie astăzi se discută despre atitudinea faţă de anumite obiecte. Astfel, Iulian trebuie să ia dintr-un pahar câte un gât de apă şi să-şi imagineze că bea, pe rând, câte un gât de bere, apoi medicamente amare şi într-un final, Cola. Băieţii sunt tare receptivi şi execută tot ce le spune actorul Teatrului Naţional, Mihai Fusu.
-Aşa, Iulian, ia spune-ne impresiile. Ce ţi-ai imaginat şi ce gust ai simţit?, îl întreabă actorul, care a luat loc pe scaun lângă băieţii care urmăresc cu mare interes experimentul.
-Am şi uitat gustul de bere, spune Iulian, stârnind râsul tuturor colegilor din sală.
-Iată o să vă aduc şi o să gustaţi, – le spune în glumă Mihai Fusu.
-Oooooo! – au strigat în cor. Sunt sigură că băieţii care au gustat măcar un gât de bere în viaţa lor, şi-au imaginat şi chiar au simţit în gură gustul şi aroma berii.
În scurt timp s-a aflat că în blocul lor sunt reprezentanţii presei. Undeva la capătul coridorului cineva a început să strige, să cânte în gura mare şi să bată cu putere în pereţi şi în uşă.
Liuba Moşu Platonenco, specialist asistent social: Acesta-i Igor, ne explică ea. Ei ştiu că în penitenciarele pentru maturi se stabilesc ierarhii, aşa că ei la fel, încearcă să se joace în ierarhii. Cel care deţine puterea, este stimat, iar cea mai bună metodă de a-şi demostra supremaţia în fața celorlalţi este sfidarea, gălăgia şi agresivitatea. Se ştie deja că sunt jurnalişti în bloc, iar prin ceea ce face el acum le demonstrează celorlalţi băieţi că el nu se teme de nimeni. Că este un erou. Cu toate acestea, niciunul din ei nu va îndrăzni să lovească vreun gardian sau să se bată între ei. De certat, da, se ceartă, dar nici vorbă de încăierări, pentru că asta înseamnă să fie sancţionaţi disciplinar. Pentru atac asupra colaboratorilor sunt traşi la răspundere. Prin urmare, ceea ce le rămâne de făcut e să facă gălăgie. De fapt, Igor trebuia să decupeze astăţi fluturaşi pentru decor, dar nu a putut rata şansa de a profita de vizita oaspeţilor jurnaliști.
Natalia Cojocari, psiholog: Ruperea legăturii cu mama este unul din motivele care îi determină pe copii să o ia pe calea greşită. Mama lui Igor a plecat la muncă în Italia, iar el a rămas în grija bunicii. Anume de ea şi îşi face mai multe griji băiatul, pentru că atunci când face vreo boacănă, ne roagă să nu-i spunem bunicii, ca să n-o dezamăgească, să n-o întristeze.
Pentru că a făcut gălăgie, Igor este plasat într-o boxă specială. Îl auzim de departe cum îi vorbeşte arogant gardianului care încuie uşa în urma lui. Scoate mâinile printre gratiile de fier, dar evită orice atingere de gardian.
-Ce-i, Igor? De ce faci gălăgie? Ce s-a întâmplat?, îl întreabă ghidul nostru
-Da iaca…mă atinge…
M-am apropiat de boxă păstrând totuşi o distanţă sigură între mine şi uşa din vergi metalice. Deşi ştiu că este doar un puşti, simt un fel de frică. M-au uitat la el, el s-a uitat la mine, dar aşa şi nu a pronunţat niciun cuvânt. Doar ne-am privit îndelung. Nu am văzut în ochii lui nici un pic de agresivitate. Nici răutate. Era doar un copil obişnuit care s-a pomenit într-un loc din care vrea să scape. Un copil care poate vrea acasă şi din disperare reacţionează adecvat sau inadecvat, doar ca să atragă atenţia tuturor. După ce m-am îndepărtat de boxă, a început iarăşi să strige.
În total, în instituţiile de detenţie din ţară sunt 89 de minori, dintre care o singură fată. Pentru omorul tatălui vitreg, fata îşi ispăşeşte pedeapsa la închisoarea de la Rusca.
Am intrat pe poarta puşcăriei nefiind în stare să îmbin cele două cuvinte – „copii” şi „puşcărie”. Ies pe poartă cu aceeaşi senzaţie. Locul acestor copii nu este în detenţie.
Puşcăriile sunt pentru criminali, nu pentru copiii care au greşit.
Reporter: Violeta Colesnic
Foto: Elena Covalenco
