Astăzi, la un an de la începutul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, am fost la protestul organizat în fața ambasadei Rusiei de la Chișinău. Am întrebat oamenii de acolo ce le-a luat războiul și ce ar trebui să se întâmple ca acesta să se termine.
Dmitry Kharcenko e din Rusia, unde lucra într-un ONG care apără drepturile omului: „Anul a fost greu, cu multă anxietate. Îmi făceam griji pentru prietenii și apropiații mei din Ucraina, dar și pentru familia mea care trăiește în Uzbekistan, pentru că nu e clar de ce e în stare Rusia și unde va merge mai departe.”
Ca războiul să ia sfârșit spune că „Rusia are nevoie de un vaccin împotriva imperialismului și ca regimul de la Kremlin să cadă. Iar ca asta să se întâmple trebuie ca elitele din Rusia să se împotrivească, deși nu sunt sigur că asta se va întâmpla curând.”
Valentina Tașcă e pensionară din Chișinău: „Războiul mi-a luat liniștea. Sunt de 7 ani la pensie și mă gândeam că o să-mi trăiesc restul vieții așa cum pot (cu noua guvernare, zice ea, s-au mărit pensiile și nivelul ei de viață e cel mai bun de când a ieșit la pensie). Dar de când a început războiul… din prima lună mi-am cumpărat o geantă, șosete și mi-am pregătit geanta pentru refugiu. Îi vedeam pe refugiații ucraineni la Manej și mă gândeam: ce ar fi dacă și noi va trebui să ne pornim așa? Ce ne așteaptă? Dar în afară de oamenii sănătoși sunt oameni bolnavi, cu copii, care dacă se pornesc pe drum pot să și moară… Războiul mi-a luat totul – liniștea, speranța în ziua de mâine, iar dacă nu ai liniște nu ai nimic.”
Un bărbat plângea în timp ce răsuna Cervona Kalina. Serghei și Elena sunt un cuplu de ucraineni veniți din Odessa împreună cu fiica lor, Olga.
„Războiul ne-a luat totul. Totul s-a întors cu susul în jos. Fiica e aici de aproape un an. Eu am venit cu 2 luni în urmă”, spune Serghei. Elena adaugă: „eu am venit când am rămas fără lumină, fără căldură, în întuneric deplin. Era iarnă. Din noiembrie a început, nici lumină, nici căldură. Mereu erau bombardamente. Numai reușeau să repare ai noștri: rușii bombardau înapoi. Acum parcă lucrurile s-au mai calmat, dar nu se știe pe cât timp. Ambii vor să revină „neapărat” în Ucraina. „Numaidecât vom învinge”, spune Elena.
Un băiat flutură un steag belorus roșu-alb din anii ‘90 – mai târziu Lukashenko l-a schimbat pe cel cu tentă sovietică și acesta a rămas steagul de protest al opoziției beloruse. Roman e din Belarus, a trăit în Kiev, are pașaport rusesc. Acum trăiește cu fiica și soția în satul Văsieni din raionul Ialoveni. A venit în Moldova în ianuarie. Spune că voia să-și deschidă o afacere în Kiev, dar pe urmă asta a devenit complicat pentru cetățenii ruși.
Ana de la Tiraspol s-a mutat în Chișinău de un an și jumătate. „Războiul m-a prins la Chișinău și mi-a dat o stare de șoc care nu a trecut timp de câteva luni. Cu timpul mintea blochează știrile stresante pe care nu mai ești în stare să le percepi. Dar am venit aici ca să nu uit ce s-a întâmplat și ca să-mi exprim solidaritatea față de poporul ucrainean. M-a afectat foarte personal războiul, deși nu am rude în Ucraina. Dar iubesc această țară, îmi plăcea să călătoresc acolo. Oamenii de acolo nu merită ceea ce li se întâmplă acum și pentru mine personal e o tragedie imensă.”
Catea e din Chișinău. Ține în mâini un poster pe care l-a făcut chiar ea și vorbește în română, deși îi vine mai complicat să se exprime. „Nu vreau să spun că a fost un an greu, pentru că aici, în Moldova, nu e așa de greu când ne comparăm cu poporul Ucrainei. Doar sper că războiul nu vine la noi și vreau să urez victorie Ucrainei.” Catea are rude care continuă să locuiască și muncească acolo.
Vezi mai multe fotografii de la eveniment.
Fotografii de Tatiana Beghiu
