Autor: Constantin Tanase // Timpul
Îmi amintesc de acea zi de luni, 1 ianuarie 2007, când la Ambasada României din Chişinău a fost arborat drapelul Uniunii Europene. Curtea Ambasadei era arhiplină. Trăiam, cu toţii, şi cu adevărat, clipe de supremă emoţie, mândrie şi speranţă, deoarece credeam sincer că acest drapel ne va apropia mai mult de România, că după această zi se va produce „schimbarea la faţă” şi a României, şi a R. Moldova. Au trecut opt luni de atunci şi visata „schimbare la faţă” într-adevăr s-a produs – şi aici, şi peste Prut – dar ce fel de schimbare?
„Schimbarea la faţă” s-a produs
Ceea ce se întâmplă astăzi la Bucureşti ne îngrijorează. De mai mult timp, clasa politică din România a intrat într-un război de uzură din care nu mai poate ieşi. Un război caraghios al patimilor politice bizantino-balcanice, absurd şi epuizant, care o sustrage de la problemele reale, fundamentale ale ţării. R. Moldova, care se anunţa a fi o prioritate a diplomaţiei lui Băsescu, a dispărut din lista priorităţilor. În aceste condiţii, Chişinăul lui Voronin, dându-şi frâu liber pornirilor genetice, poartă cu succes tradiţionalul război rusesc împotriva R. Moldova şi, implicit, a României. Între aceste două fronturi s-a pomenit, ca totdeauna, comunitatea românească din Basarabia, victima tradiţională a seismelor geopolitice care se produc, cu o criminală regularitate, între Europa şi lumea slavă, anume pe Prut. Astfel, „schimbarea la faţă” s-a produs: faţa Bucureştiului a devenit mai străină şi mai rece, iar a Chişinăului – mai cinică şi mai roşie.
…iar la cozi, tot noi, românii
După vizita lui Traian Băsescu la Chişinău şi promisiunea lui V. Voronin de a deschide două consulate româneşti la Bălţi şi la Cahul apăruseră nişte speranţe. Voronin însă a minţit, ca de obicei, şi cele două consulate aşa şi nu au fost deschise. Ciudat, dar după acest eşec Băsescu s-a potolit, ceea ce nu pare a fi în firea Domniei sale, şi practic nu a mai abordat problema basarabeană. Criza de comunicare dintre Chişinău şi Bucureşti a continuat să se aprofundeze, Chişinăul vânturând vechile acuzaţii la adresa României. …Între timp a venit vara, cu o cumplită secetă pe ambele maluri ale Prutului şi cu vacanţă obligatorie a preşedinţilor de la Bucureşti şi de la Chişinău…Voronin, preocupat de cele sfinte, a mers în Grecia să se roage pentru independenţa R. Moldova pe Muntele Sfânt, iar Băsescu a mers în Harghita şi Covasna să se roage lui Dumnezeu pentru buna funcţionare a limbii maghiare. În acest timp însă, cozile de la Consulatul român de la Chişinău nu se scurtează. Mai bine de jumătate din locurile oferite în liceele din România pentru copiii din Basarabia nu au fost ocupate, spre marea bucurie a Chişinăului oficial. Bucureştiul nu se arată deranjat de această situaţie. Dosarele înalţilor prelaţi, candidaţi la Patriarhia BOR, sunt un subiect mai important decât cozile din faţa Consulatului de la Chişinău – repet, spre marea bucurie a grangurilor de la Chişinău care au paşapoarte diplomatice.
De la URSS la UE?
Se pare că şi presa de la Chişinău s-a plictisit de subiectul „vizelor” şi al „paşapoartelor româneşti”; el nu mai ţine primele pagini ale ziarelor, devenind unul de rutină. Noua „cortină”, ridicată la Prut, pe care o credeam „de catifea”, s-a dovedit însă a fi mai impenetrabilă decât cea „de fier”. UE nu glumeşte când e vorba de „securizarea frontierelor”. Acum, basarabenii se uită la UE (care până mai ieri părea un fel de „pământ al făgăduinţei”, cum se uitau la URSS. Ieri a fost Moscova, azi – Strasbourgul. Comuniştii din Chişinău însă răsuflă uşuraţi pentru că Dumnezeu nu i-a lăsat la nevoie şi în locul comisarilor de la Kremlin le-a dat comisarii de la Bruxelles.
Basarabia nu renunţă la România!
În ultimul timp, de la Bruxelles se aud voci tot mai răstite împotriva acordării basarabenilor a cetăţeniei române. Ca să vezi! Bătrânei Europe îi put moldovenii, “invazia” acestor „barbari” o sperie şi de aceea propune să-i închidă în „ţarcul geopolitic” dintre Prut şi Nistru. Şi totuşi, problema redobândirii cetăţeniei române de către basarabeni nu e treaba Bruxellesului, ci a Bucureştiului, de aceea, politica struţului nu mai merge şi Bucureştiul nu se poate spăla pe mâini cu şarade diplomatice. Basarabia nu este o problemă „tehnică” a României, chiar dacă bătrâna Europă aiurează pe această temă şi crede că poate trece câteva milioane de etnici români din R. Moldova la capitolul „şi alţii”. Un lucru urmează să se înţeleagă cu toată claritatea la Bruxelles, dar şi la Bucureşti: Basarabia nu renunţă la România!
Noi nu cerem mai mult
Fac o paranteză în acest context. În ultimul timp, unele voci (mai autorizate şi mai puţin autorizate) vorbesc despre necesitatea abordării „pragmatice” a problemei cetăţeniei. Este clar cam de unde acest îndemn la „pragmatism”. Un lucru trebuie să se ştie: problema vizelor şi a cetăţeniei româneşti va rămâne întotdeauna pentru moldoveni una sentimentală. Admit abordarea „pragmatică, dar în spiritul evreilor. Israelul îi recunoaşte de evrei şi le acordă drepturile respective, şi acelor evrei care s-au pomenit în lumea largă înainte de Hristos, nouă însă ni se sugerează că la cetăţenia română ar avea dreptul să pretindă doar cei care s-au născut în fosta Românie Regală. Absurditatea e atât de evidentă încât nici nu merită măcar a fi pusă în discuţie. Aceste „voci” uită că România este un stat de drept, cu legi şi Constituţie şi trebuie să le respecte, inclusiv în domeniul cetăţeniei. Noi nu cerem mai mult, dar nici mai puţin.
Căutarea eroică a căilor comune
La eterna întrebare „Ce-i de făcut?” există un singur răspuns: trebuie reluat dialogul dintre Bucureşti şi Chişinău. Nu orice fel de dialog însă. Dacă nu se poate dialoga cu Chişinăul oficial, comunist şi rusofil, România trebuie să dialogheze cu comunitatea românească din R. Moldova, care a ajuns din nou izolată şi de România, şi de Europa. Există o realitate crudă: aderarea României la NATO şi UE a ridicat o nouă „cortină de fier” pe Prut. Nu e vina României, dar e datoria României să ridice această cortină, pentru că există o Basarabie românească de care nu poţi face abstracţie, care nu se poate pierde ca un ac într-un stog de fân.
Revin în context la o declaraţie făcută pentru ziarul nostru cu ceva timp în urmă de către Ilie Bădescu, directorul Centrului de Geopolitică al Universităţii din Bucureşti, care vedea soluţia ameliorării „relaţiilor dintre cele două comunităţi româneşti” în „căutarea „eroică” a căilor comune”. Citez: „Pentru românii de pe o parte şi alta a Prutului a sosit o atare perioadă. Problemele cu care se confruntă cele două comunităţi româneşti sunt complicate şi numai o abordare comună ar îngădui găsirea unei căi de soluţionare. Nu cred că disputele privind etnonimul vor contribui cu ceva la găsirea soluţiilor. Are vreo importanţă dacă ne vom adresa „riveranilor” Prutului cu apelativul de „moldovean” în locul etnonimului de „român” faţă de problemele teribile cu care se confruntă fraţii de neam? Poate clasa politică aşezată în scaunele puterii de o parte şi de alta a Prutului să le ignore? Clasa politică de la Bucureşti este datoare să găsească un răspuns adecvat la chestiunea care s-a ivit chiar dacă îşi imaginează că o atare problemă n-o priveşte. Ce tragică iluzie! O politică de reglementare comună a spaţiilor economice libere, care să permită un avânt al mediului de afaceri, dublată de o politică centrată pe reglementarea comună a circulaţiei libere a oamenilor în perimetrul unor comunităţi ale pieţelor regionale ale forţei de muncă, ar putea fi răspunsuri alternative la politicile indiferenţei şi ale trasării unor „frontiere de fier” pe Prut. Astfel de frământări ar conduce la găsirea unor căi spre o rezolvare de adâncime şi de durată a noilor provocări ivite după integrarea României în UE. Clasa politică de la Bucureşti trebuie, aşadar, să răspundă „tehnic” (specializat) la reacţia de politică nervoasă a Chişinăului”.
Aş îndrăzni să adaug că Bucureştiul n-ar trebui să se deranjeze prea tare de „reacţiile nervoase”, fie că acestea vin de la Chişinău, fie din Bruxelles. Ba mai mult, cred că Europa nu are dreptul moral să ne fie nici arbitru, nici sfătuitor în problema cetăţeniei. Dacă ea, bătrâna Europă, nu prea are ţinere de minte, noi avem memorie bună. Basarabia ţine foarte bine minte cum, în 1940, această parte a teritoriului naţional al României a devenit republică sovietică, iar românii de aici – „cetăţeni sovietici”. Ţine foarte bine minte şi România cum s-a întâmplat asta. Iată de ce, trebuie să i se dea Cezarului ce-i al Cezarului, iar Europei – ce-i a Europei. Moscovei nu ai ce-i da, ea şi-a luat destul şi a venit timpul să întoarcă măcar ceva din câte a luat. Aceasta e singura abordare „pragmatică” a problemei cetăţeniei române…
