Dacă tot ne pregătim și în acest an de alegeri, îți propunem să citești cartea „De ce ațipesc parlamentarii” de Cristian Preda. Se pare că pofta de somn în timpul ședințelor parlamentare este o îndeletnicire a tuturor aleșilor poporului, indiferent de țară.
Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să alegem special pentru tine un fragment din aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună! Cartea din această săptămână se numește „De ce ațipesc parlamentarii? Și alte întrebări pestrițe despre politica românească” de Cristian Preda. O găsești la Cărturești la prețul de 114 lei. |
Ușor ironic, dar foarte direct, profesorul de politologie român Cristian Preda relatează în cele mai mici detalii pilonii pe care se sprijină politica, în special cea din România, care nu diferă aproape prin nimic de cea pe care o urmărim în Republica Moldova: aceleași aspirații, același populism, aceleași sperietori și promisiuni împărțite în timpul campaniilor electorale. Cristina Preda povestește și despre obiceiul deputaților de a se plictisi sau chiar de a ațipi în timpul ședințelor. Pentru cei mai somnoroși aleși ai poporului, de multe ori, se cânta „Somnoroase păsărele” sau chiar în presă le erau dedicate versuri: „Uitat de prieteni, un ministru / Aicea doarme-un somn etern: / El face ce făcea-n guvern”.
Dar pentru a simți starea și felul de a scrie a profesorului de politologie român, vezi mai jos un fragment din cartea sa:
„Perceperea sistemului parlamentar este dezastruos de proastă. Motivul nu-i ușor de explicat: atribuțiile camerelor și felul cum sunt desemnate le fac să semene ca două picături de apă. Cetățenii nu au deloc sentimentul că fiecare dintre ele limitează puterea celeilalte – acesta fiind rostul bicameralismului -, ci că, dimpotrivă, sunt împreună complice la un abuz de putere. În multe cazuri nu este așa, dar, odată încetățenită ideea coruperii sale, e greu să reabilitezi parlamentul.
Conturul acestei puteri este departe de a fi clar. Profilul tradițional, conceput în zorii epocii moderne, este pierdut sau, în orice caz, mult diminuat. De pildă, bunul-simț îți indică faptul că legile sunt elaborate de parlamentari. Când descoperi, însă, că 90% dintre cele adoptate au drept inițiatori guvernele, începi să te întrebi: „și aleșii, ce fac aleșii?” Acapararea agendei parlamentare de către cabinete nu este totuși ceva specific României de acum. Așa a fost și-n interbelic, așa e și-n alte regimuri europene. Ne-am sincronizat cu modalitățile de amenajare a relației dintre legislativ și executiv, dar n-am interiorizat toate subtilitățile asumării acesteia într-un regim.
La rândul ei, puterea executivă are, pentru mulți, un profil incert. Ea era asociată, la origine, cu actul nemilos al execuției și cu promptitudinea în acțiune. Azi, e proiectată ca o autoritate mai degrabă generoasă decât aspră. Fiecare se crede îndreptățit – nu-i așa? – să aștepte de la guvern ori de la președinte ceva. De multe ori, tocmai pentru că nu-i în stare să facă tuturor câte un cadou, precum Moș Crăciun, executivul pare să fie nătâng ori, în cel mai fericit caz, să acționeze leneș. Așa se explică și fascinația pentru figurile populiste care lasă impresia că pot să „rezolve” problemele omului simplu, tranșând pe de altă parte, ca pe vremuri, lucrurile mult amânate de politicienii normali, prea normali.”
