De Nicolae Dabija
La 27 aprilie se vor împlini 20 de ani de când Tricolorul este drapel oficial în Republica Moldova.
Până la această dată dorul de tricolor în acest spaţiu a fost plătit de multe ori cu viaţa.
În noaptea de 24 ianuarie 1941, când Basarabia era ocupată de către sovietici, un grup de elevi ai Liceului Pedagogic Vasile Lupu din Orhei a arborat tricolorul pe sediile NKVD-ului, ale „raikomului” şi ale altor instituţii statale.
Zeci de elevi, în frunte cu Vasile Mahu, directorul Liceului Vasile Lupu, au fost împuşcaţi pentru acest act de curaj.
La începutul lui 1945 Nichifor Manoil, Vasile Pungă, Gheorghe Pungă şi Vladimir Arhip din satul Ocniţa, Edineţ, au înălţat tricolorul pe acoperişul cantonului din localitate, fiind toţi patru condamnaţi la moarte şi executaţi.
În 28 iunie 1966, zi de doliu pentru Basarabia, lăcătuşul Gheorghe Muruziuc, a arborat tricolorul pe coşul Fabricii de Zahăr din Alexăndreni, judeţul Bălţi.
În 1970 poetul Grigore Vieru îl ascunsese într-o poezie pentru copii… Cartea Trei iezi a fost imediat retrasă din librării şi biblioteci şi arsă, din motiv că poetul venise
…cu albastrul de cicoare,
şi cu galbenul de soare,
şi cu roşul ca de foc…
Ulterior, într-un cântec devenit celebru, Grigore Vieru avea să spună, şi pe bună dreptate, că noi am purtat în acele vremuri tricolorul în inimi…
În 1917 deputaţii basarabeni intrau la şedinţele Sfatului Ţării cu tricolorul în mâini…
La 17-18 decembrie 1917 tricolorul a fâlfâit peste Tiraspol, fiind adus la Congresul Moldovenilor din Transnistria de către Gheorghe Mare.
Cele trei culori erau aşezate lângă icoane şi dincolo de Nistru.
Transnistrianul Nichita Smochină, omagiat în aceste zile la Chişinău, avea să scrie imediat după acel eveniment: „Noi atât de mult ne iubim Ţara, încât şi icoanele noastre privesc spre România”.
Cărturarul făcea trimitere la faptul că ortodocşii aşază, de regulă, icoanele cu faţa spre Răsărit, pe când noi le aşezam cu faţa spre Apus, pentru că acolo se afla România.
Soldatul transnistian Ştefan Bulat avea să-şi amintească de acele zile: „Noi am cerut în scris încadrarea Transnistriei în Basarabia”.
În 1990 am văzut tricolorul la Corjova, în coasta Dubăsarilor, arborat sus de tot, „ca să nu-l ajungă păgânii”, cum mi-a spus un bătrân, pe vârful unui stâlp, pe care stegarii, când coborâseră, ca să nu se poată aburca şi alţii să-l dea jos, îl dăduseră cu dohot.
Era ferfeniţit de gloanţe de-ale gardiştilor, dar el era plin de demnitate şi emana măreţie.
Fusesem invitat în acea vară la o întâlnire cu muncitorii de la Uzina de Maşini de Turnătorie chiar de către cunoscutul şovin A. Bolşakov, cel mai mult m-a bucurat însă faptul că, cu toate riscurile, câţiva tineri intraseră în sala de festivităţi cu panglici tricolore prinse la piept. Ca vechii creştini, noi urma să ne recunoaştem din priviri după acest însemn.
Tot atunci am văzut tricolorul zbătându-se în vânt pe sediul Universităţii din Tiraspol, unde era păzit de un detaşament de studenţi în frunte cu rectorul Mihail Coşcodan şi profesorul Ştefan Urâtu.
Erau încă zile de pace. Dar războiul pe care îl puneau de pe atunci la cale separatiştii ruşi era orientat contra Limbii Române, contra Alfabetului, dar şi contra Tricolorului…
Înainte de 27 aprilie 1990 la Marile Adunări Naţionale aproape fiecare participant venea cu tricolorul său, astfel că acele manifestaţii se transformau în mări de drapele…
Am mai vorbit despre un mesteacăn din faţa comitetului central al partidului, în care, în timpul unui miting din martie 1989, urcase un stegar ca să prindă un tricolor, care a fâlfâit până în zori…
A doua zi când unii martori ai actului de curaj din ajun trecuseră prin preajmă ca să mai admire drapelul o dată, acesta era lipsă cu tot cu arbore: mesteacănul plătise pentru destinul lui de a fi fost lance de steag, fiind tăiat, la indicaţia cuiva din interior, din rădăcină…
Tricolorul azi ne aparţine.
A fost atacat duşmăneşte în ultimii douăzeci de ani (V. Voronin l-a numit „drapel fascist”), dar el nu ne-a părăsit.
E cu noi şi în continuare.
Cele trei culori vin să spună lumii că roşul răsăritului de soare, galbenul lanurilor de grâne şi albastrul cerurilor caracterizează acest meleag şi oamenii care-l locuiesc din zorii istoriei.
Tricolorul nostru este un alt simbol al dăinuirii noastre, să-l ocrotim, să-l onorăm, să fim demni de el, pentru că, aşa cum spune şi cunoscutul cântec al lui Ciprian Porumbescu:
Cât pe cer şi cât pe lume
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume
Şi un falnic viitor.
