Nepoți toți suntem, dar ce fel de bunici vrem să fim? Proiect inedit cu diaspora din Irlanda

Eram pe prispa casei, lângă bunica. Eram supărată că nu am priceput ce mi-a spus și începusem să plâng. Mi-a zis să mă duc în chiniță să-i aduc bărdița, însă eu n-am știut nici unde să mă duc, nici ce să aduc pentru că eu la mama acasă nu aveam așa ceva. Înainte de asta-mi mai dăduse să beau și chișleag, iar eu nu-l puteam suporta. Și am explodat în lacrimi. Ce mai puteam face la ai mei 7 ani?

În încercarea-i de a mă consola, țin minte bine cum neaca mea Tamara s-a așezat lângă mine, mi-a dat niște miez de nucă să mănânc și-mi arăta spre toloacă verdele ars de vară. „Să știi că vor fi timpuri când oamenii, hapsâni de averi, vor uita ce contează cel mai mult. Apoi, va veni ziua când toți vor muri de sete, dar apă nu va mai exista pe pământ. Și vor vedea o picătură strălucind acolo sus-sus pe deal și vor alerga după ea, însă când vor ajunge, își vor da seama că e o bucată de aur și vor plânge dezamăgiți: ei nu vor mai avea nevoie de bogății, ci doar de o picătură de apă. Să ai grijă mereu de sufletul tău.”

Abia peste ani de zile, când am intrat și eu în fuga asta după job-uri mai prestigioase, salarii mai mari am înțeles la ce se referea bunica mea când vorbea despre picătura aia îndepărtată strălucitoare. Neaca, neicuța mea atât de des a repetat aceste cuvinte și nu doar mie, ci întregului neam Luncașu că ni s-au întipărit în minte oricum. Și nu, la salarii nu renunț, dar de suflet și valorile cu care să mă cresc cu siguranță am grijă.

Așa am ajuns la un proiect care să mă readucă lângă neaca mea Tamara Luncașu. Cu gândul la toloaca din Zberoaia, am pornit să scriu despre poveștile de viață a 10 bunici vorbitori de română stabiliți în Irlanda, adunând aceste experiențe într-o campanie „Ca bunicii din povești”. Eu scriu despre ei, Vlad Bodarev îi fotografiază și, doar ascultându-i pe aceștia 10, am înțeles că soarta bunicilor din diasporă e clar diferită de cea a bunicilor rămași acasă.

Bunicii noștri din diasporă sunt martorii odraslelor care aleargă după picătura strălucitoare, ținându-le în paralel și sufletele hrănite. Prea metaforic? Să simplificăm: odată emigrat, pierzi unul din marele avantaj de a aparține unei familii – să o ai mereu alături. Alegi să trăiești într-o țară mai bună pentru copiii tău, dar trebuie să te împaci și că poveștile bunicii i le vor spune pe skype. Ori dacă decizi să-i aduci să „te ajute” ca tu să poți munci, e clar că fericirea lor de a fi alături de nepoți vine la pachet și cu anxietatea separării de casa lor în care au petrecut cel puțin 5 sau 6 decenii, plus frustrări legate de lipsa unui cerc de socializare și prieteni, necunoașterea limbii țării în care le cresc nepoții, absența doctorilor cu care sunt familiarizați ori chiar neputința de a se descurca singuri prin orașul mult prea nou pentru ei. Cel puțin asta am simțit cu mama mea atunci când ea a venit în Irlanda pentru o lună să mă ajute cu nou-născutul meu și, deși mi-aș fi dorit cel mai mult să o pot ține lângă mine, am înțeles că eu nu o pot priva de libertatea avută în Moldova.

Pe de altă parte, nepoții din diasporă care au bunicii alături sunt chiar foarte norocoși. Ei au norocul să învețe și ce înseamnă chiniță, bărdiță, chișleag direct de la bunici în paralel cu idiomurile specifice culturii în care cresc. Pentru că oricât de mult s-ar spune de vreun emigrant de-al nostru că „parcă nici nu-i moldovean”, identitatea nu o poți ascunde și nu rămâne decât acceptarea că avem două țări, două limbi, două case.

Proiectul „Ca bunicii din povești” tocmai despre asta este. Am pus reflectoarele pe 10 bunici care au lăsat casă și masă pentru a-și îngriji nepoții crescuți în Țara Smaraldului. Le-am scris povestea, i-am fotografiat și apoi invităm toată Irlanda să-i admire la o expoziție foto-reportaj.

Fiecare bunic cu propria poveste. Un bunic, fost căpitan la armata din Covasna, România, și-a dat demisia pentru a veni lângă nepoțica de 2 ani. O bunică spune că e fericită că a luat-o băiatul lângă ea pentru că „e liniștită că nu va muri singură”. O altă doamnă a devenit, de fapt, bunică în diasporă, aducându-și nepoții din Moldova în Țara Smaraldului, ea emigrând 22 de ani în urmă. Altcineva spune că deși a venit doar pentru a-și îngriji pe o perioadă scurtă nepoții, acum nu mai are rost să se întoarcă, soțul murind în timpul șederii lor în coasta de vest a Irlandei. Sau, cel mai aproape de realitatea oamenilor în etate, un cuplu de bunici a plecat din Moldova, pensia lor de acasă fiind insuficientă pentru a supraviețui, în Irlanda primind și suport medical gratuit, inclusiv intervenții chirurgicale complicate. Scriu poveștile lor, lăsând intenționat și tragediile prin care ei au trecut și nu niște floricele despre cât de frumoasă e „patria mea – limba română”. Ascultându-i, mi-am reconfirmat că nu, noi n-ar trebui să reproșăm nimic părinților noștri: nici că ar fi făcut ceva, nici că n-ar fi făcut ceva îndeajuns. Ei, de fapt, au avut vieți și mai grele, iar nouă ne-au dat ce-au crezut ei că e mai bun.

Originari fie din România, fie din Republica Moldova, bunicii au câte o experiență impresionantă de viață și împărtășirea în sânul societății irlandeze ne apropie mai mult și de identitate, și de țara adoptivă. Dacă peste vreo 50 de ani un strănepot cu rădăcini din Moldova sau România va cunoaște ce e „chinița” sau alt regionalism, dacă va saliva la gândul că la cină mănâncă mămăligă și fripturică ori dacă va ști să zică prietenului cel mai bun „împăcare, împăcare, fără nicio supărare” în paralel cu „let’s be friends again”, înseamnă că noi, cei de azi, facem ceva bine.

Și exact cu asta-mi umplu eu sufletul: am creat o revistă cu poveștile bunicilor nepoților crescuți în țări noi neamului lor, menite să rămână pe rafturile bibiliotecilor diasporei noastre pentru cel puțin 50 de ani. Pentru că mi-aș fi dorit să o am pe bunica mea mai mult timp lângă mine. Pentru că mi-aș fi dorit ca fiii mei să aibă timp de supărare și-mpăcare cu bunicii alături. Pentru că atunci când eu voi fi bunică, să fiu una „ca din povești”. Pentru că nepoți toți suntem, dar ce fel de bunici vrem să fim?

Autoare: Natalia Luncaș, fondatoarea Comunității Mamă în .IE