50 de ani poate fi viața unui om sau poate chiar vârsta unora dintre noi luați la un loc. Maria Bordeianu a petrecut 50 de ani la Biblioteca Națională. „Unii nu înțeleg ce înseamnă să-ți dedici viața unui singur loc de muncă. Să te lași contopit de acesta și să vezi cum în toți acești ani, biblioteca se transformă într-o stare și nu mai este doar un loc”. Așa își începe istoria, bibliotecara pe care am cunoscut-o într-o zi de luni, la scurt timp după ce oamenii au început să vorbească tot mai mult despre Biblioteca Națională a Republicii Moldova.
„Cărți, foarte multe cărți”
Maria Bordeianu este persoana care vrea să rămână tăcută și să lase cărțile să vorbească. De cinci decenii ghidează vizitatorii Bibliotecii Naționale și îi ajută să găsească volumul care nu este în nicio librărie. Ea este femeia care te întâmpină cu un zâmbet cald și îți clădește confortul în sala mare, cu tavanele înalte, în care șoaptele și foșnetul foilor sunt stăpânele casei.
A pășit pragul Bibliotecii când avea puțin peste 20 de ani. „Îmi venea să stau cu gura căscată ore în șir și să nu o mai închid. Era atât de frumos. Covoare groase și scumpe peste tot. Geamuri mari. Și cărți, foarte multe cărți. Era nemaipomenit de frumos”, își amintește ea. Apoi, a mai venit încă o dată și încă o dată. Dar nu s-a gândit că peste doar câteva luni avea să lucreze la Bibliotecă.
„Rândurile se întindeau pe două etaje”
După absolvirea facultății de filologie, a venit cu soțul și copilul în Chișinău. „El era regizor și nu s-ar fi putut angaja într-un sat. Iar eu nu voiam să stăm departe unul de celălalt”. Era începutul anilor 70. S-a angajat bibliotecară în sala de lectură. „Erau foarte mulți cititori. Rândurile se întindeau pe două etaje. Nimeni nu-și poate închipui acum așa ceva…”, spune ea. Povestește că pentru a nu suprasolicita pe cei peste 200 de angajați, la Biblioteca Națională aveau acces studenții începând cu anul doi de studii.
Marea atracție a Bibliotecii era și literatura română pe care o puteai găsi doar acolo. „Toată generația tinerilor scriitori venea la noi. Nicolae Dabija era vizitatorul nostru fidel”, zâmbește nostalgic femeia.
Reducerea numărului cititorilor
Amintirile ei prind culoare și forme printre mese și rafturile care se lasă pe o coastă sub greutatea cărților numerotate cu grijă. Vorbește încet, pentru a nu deranja pe cei câțiva cititori care-și pleacă capetele deasupra volumelor. „Mi se părea un loc rupt din poveste. Aici puteai găsi orice volum căutai”, spune ea, privind în direcția unuia dintre cele două depozite unde sunt păstrate circa două milioane de volume.
În pofida numărului impresionant de cărți unice și valoroase, Maria urmărea cum an de an, numărul cititorilor scădea. „Părinții au plecat peste hotare. Au început să trimită copiilor bani și să le cumpere calculatoare. Iar interesul de a păși pragul bibliotecii, de a studia și citi ore în șir alături de alte zeci de persoane a cam dispărut… Nu ții atât de mult la lucrurile pe care le obții ușor… Aceasta e ca și în legea fizicii”, constată femeia.
Apoi, a venit pandemia, iar cititorii s-au închis și mai mult în propriile lor case.
„A doua casă”
„Biblioteca Națională a devenit casa mea. Este locul unde am cunoscut multă lume bună și am fost fericită. E atât de frumos să te afli printre cărți și printre oamenii care țin la ele”, mărturisește bibliotecara. Când va veni momentul să plece de la Bibliotecă, spune ea, nu va fi dezamăgită – așa cum s-a simțit soțul ei, care a căzut într-o depresie profundă după ce la televiziunea națională s-au făcut reduceri de personal. „El nu-și închipuia că poate rezista fără televiziune, iar televiziunea poate rezista fără dânsul. În doi ani s-a stins ca o lumânare în vânt. Dar eu nu am să fiu așa…”, spune ea, încântată că are să petreacă mai mult timp cu nepoții și se va bucura când îi va vedea că răsfoiesc o carte.
Între timp, Maria Bordeianu continuă să citească. Deși vederea îi cam aruncă ceață peste foi. Se grăbește să aducă unei colege de la vestiare cărțile cele mai interesante, ca apoi să le poată discuta. „Am o carte care a stârnit multe dezbateri între mine, colegă și fecior. Ei doi au înțeles finalul într-un fel, iar eu altfel. Poate am să o mai citesc o dată, să văd dacă mi-a scăpat ceva”, zâmbește gânditoare femeia, cu pielea fină, liniată de riduri moi și scurte. Poartă blugi largi și o eșarfă învăluită ușor la gât, ce-i oferă o noblețe fără pretenții.
„În ultimii doi ani din viața sa, soțul mă petrecea la lucru cu atâta tristețe. Dar eu mă duceam încântată la a doua mea casă… Chiar și acum, în fiecare dimineață ies de acasă, ca să merg acasă – la Biblioteca Națională”, conchide Maria Bordeianu.
