De când m-am mutat în Chișinău și îmi găseam mai mult timp liber să hoinăresc liniștită pe străzile Capitalei, eram atrasă ca de un magnet de porțile de fier, veșnic închise ale curților comune. Dacă prindeam o poartă întredeschisă, cuprindeam întreaga curte cu o privire lacomă. „Furam” cu privirea fiecare detaliu, înainte ca vreun locuitor să ascundă acest colț de lume de curiozitatea trecătorilor, închizând poarta. Ce amintiri ascund aceste curți? Cum își găsesc localnicii liniștea, fiind înconjurați de zgomotul Capitalei? După ce reguli nescrise se construiesc relațiile dintre vecinii, care deseori împart aceeași sârmă pentru rufe și aceleași griji? În căutarea răspunsurilor, am bătut la porțile mai multor curți comune din centrul istoric al Chișinăului și am ajuns chiar în inima acestor sate urbane. 
Strada Tighina
Itinerarul nostru începe pe strada Tighina. Ne strecurăm tiptil pe poarta deschisă, unde la intrare ne așteaptă cutiile poștale ruginite și un cățel, care se grăbește să anunțe locuitorii de „invazia” străinei. Curtea este îngustă și lungă, umbrită de mai mulți copaci înalți. Locuitorii s-au ascuns de căldura înăbușitoare în apartamentele răcoroase, și doar Arcadie a rămas în curte, pentru a-și îngriji florile plantate pe peticul de pământ din fața casei. „Părinții mei au venit în Moldova din Rusia, imediat după cel de Al Doilea Război Mondial și au primit acest apartament, unde locuiesc eu acum”, povestește bărbatul. Mama sa era profesoară de limba rusă, iar tatăl a lucrat contabil la Ministerul Sănătății, în perioada sovietică.
Toate apartamentele din curtea comună au mai mult de un secol, iar fiecare locuitor și-a lăsat amprenta sa. Tencuiala a fost schimbată de mai multe ori, au apărut anexe, garaje iar curtea a fost asfaltată. „Se schimbă vremurile, hainele, tehnologiile, dar oamenii și relațiile dintre ei rămân la fel”, spune Arcadie. El s-a născut în această curte în 1948 și tot aici și-a petrecut copilăria și aproape întreaga viață. „Școala era doar la câțiva pași, iar trecerea era liberă. Stăteam acasă până auzeam clopoțelul. Fugeam repede la ore”, povestește bărbatul, schițând un zâmbet melancolic. În copilăria sa, curtea era plină de copii, care căutau mereu cele mai bune locuri de joacă. „Iată aici creștea un salcâm foarte înalt. Împreună cu alți copii din curte am construit o căsuță în copac, unde petreceam ore în șir”, își amintește Arcadie. Dacă nu aveau chef să stea în căsuța din copac, Arcadie și prietenii săi mergeau să joace fotbal la Stadionul Republican, care era la doar 5 minute distanță.
Pe parcursul anilor, Arcadie și vecinii săi au primit mai multe oferte de la companiile imobiliare de a vinde apartamentul și în locul acestuia să fie construite blocuri noi și înalte. A refuzat de fiecare dată. „Am trăit cândva într-un bloc imens cu 12 etaje. Nu am putut sta mult timp acolo. Nu puteam trăi fără ca măcar să-mi cunosc vecinii la față”, spune bărbatul. În această curte, el își cunoaște vecinii, iar de unii îl leagă prietenii de-o viață.
Strada Ismail
De la strada Tighina, ne îndreptăm spre Ismail. Ochim poarta deschisă a unei curți și intrăm încet. Curtea este înconjurată din trei părți de blocuri multietajate. Contrastul este atât de mare și nenatural, încât, pentru o clipă, ai impresia că trecutul și prezentul se ciocnesc în această curte. O întâlnim pe Angela, care tocmai se întoarce de la serviciu. „Aceasta era curtea unui boier. Casele au mai mult de 100 de ani. Aici era casa stăpânilor și a servitorilor săi”, ne spune femeia. Ea s-a născut aici cu mai bine de 50 de ani în urmă, când în locul blocurilor de locuit, se întindeau alte curți comune. „Aici a trăit străbunica mea, după ce s-a căsătorit. Aici s-a născut bunica și apoi tatăl meu. După ce tata a întâlnit-o pe mama mea, au venit să trăiască în această curte împreună și au primit un apartament alături de cel al bunicilor mei”, povestește femeia.
Angela spune că în această curte au trăit mereu în armonie persoane de diferite naționalități: moldoveni, evrei, ucraineni, ruși. În copilăria sa, curtea era mereu plină de oameni. Vecinii întindeau mese comune la sărbători, scoteau afară televizorul pentru a privi împreună meciurile de fotbal, sau se adunau pe băncile din curte pentru a sta la vorbă. „Nu s-au schimbat prea multe nici acum. Noi suntem ca o familie mare aici”, spune femeia. Relațiile dintre vecini au rămas neschimbate, iar curtea este de nerecunoscut. Angela spune că în trecut, curtea era pavată cu piatră și abunda în verdeață. „Aici erau mulți copaci, iar la capătul curții erau șoproane și o zonă în care era veceul. Veceul era amplasat la intersecția a cinci curți și era unul comun”, își amintește ea zâmbind.
Acum, înconjurați de blocuri multietajate, locuitorii curții se simt ca într-o colivie. „Uneori, te simți foarte incomod să ieși în curte. Simți cum privirile sunt ațintite asupra ta. Într-o perioadă cineva dintre locuitorii blocului de alături împușcau cu gloanțe din cauciuc în acoperișuri. S-a oprit doar când am chemat poliția”, povestește Angela. Ea, la fel ca și alți locuitori ai curții, au primit zeci de oferte de a-și vinde apartamentele, ca în locul lor, să apară blocuri mari de locuit. Femeia însă a refuzat mereu, nefiind gata să renunțe la viața în curtea comună. „Aici m-am născut eu și a trăit familia mea. Nu îmi imaginez să plec în altă parte”, mărturisește Angela.
Strada București
De la Ismail, ne îndreptăm cu pași repezi spre strada București. După câteva minute de căutare, găsim o poartă deschisă. În mijlocul curții comune, Maria împreună cu nepoata și strănepoata sa de doar câteva luni, au ieșit să ia o gură de aer. „Nepoata mea s-a născut în această curte, iar acum trăiește aici împreună cu soțul și copilul lor”. Maria povestește că înainte să devină comună, această curte aparținea unui boier și a fost construită cu 122 de ani în urmă. „Apartamentele sunt foarte trainice și aveam toate cele necesare atunci când ne-am mutat”. Maria, împreună cu soțul său, s-a mutat în această curte cu 34 de ani în urmă. Toată copilăria, femeia și-a petrecut-o, de asemenea, într-o curte comună din centrul istoric al Capitalei, care însă a fost demolată încă în perioada sovietică. „După ce curtea a fost demolată, eu și soțul am primit un apartament în sectorul Ciocana. Dar, nu am putut sta mult timp acolo. Mereu ne deranja ceva. Am decis să schimbăm apartamentul pe cel de aici, unde este liniște și ne simțim mai în siguranță”, spune Maria.
În această curte s-a născut fiica Mariei, s-a născut nepoata sa, iar acum crește și strănepoata. „Cândva, aici era foartă multă lume. Aproape fiecare familie aveau câte trei – patru copii. Curtea era plină de oameni. Acum suntem mult mai puțini”, povestește femeia. Chiar dacă sunt mai puțini, vecinii au rămas la fel de prietenoși. Deseori își petrec serile stând în curte împreună, iar discuțiile lor se întind până târziu.
„Avem totul în comun în curte. Și rele și bune, toate le împărțim între vecini”, mărturisește Maria. Ea spune că vecinii sunt cei care sar mereu în ajutor în cele mai grele momente ale vieții, iar pandemia a demonstrat încă o dată acest lucru. „De la începutul pandemiei, în această curte au decedat patru locuitori. Noi, ceilalți vecini, am strâns împreună bani pentru înmormântare și i-am condus împreună pe drumul de veci”, povestește Maria.
Ea spune că în cei peste 30 de ani de când locuiește aici, a primit o singură ofertă de a-și vinde casa, pe care a refuzat-o fără să stea pe gânduri. „Nu aș schimba niciodată această curte cu un apartament la bloc. Avem o curte foarte prietenoasă”, conchide Maria.
