După ani grei de detenţie într-un penitenciar din Siberia, a învins GULAG-ul sovietic, rămînînd în viaţă. Dumnezeu i-a dat puteri să întoarcă această pagină cruntă a vieţii şi să înceapă una nouă, în care să mediteze asupra nedreptăţilor la care a fost supus. Vasile Vîşcu, singurul condamnat politic al eşalonului de sus al puterii comuniste din fosta RSSM, a împlinit nu demult 68 de ani, însă nu-şi pierde speranţa că într-o bună zi dosarul lui, ieşit din comun, în calitate de eveniment public încă în perioada sovietică – va fi revizuit în conformitate cu prevederile Constituţiei actuale a Moldovei şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Multmediatizatul „caz Vîşcu” a figurat pe primele pagini ale ziarelor „Izvestia” şi „Pravda”, iar toată opera de „denigrare” a ex-vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM, acuzat de „abuz de putere, mită şi conducere a unei grupări criminale” constituie un dosar penal cu 35 de volume, care zace deja de 23 de ani în arhivele Curţii Supreme de Justiţie. Deşi conţine evidente acuzaţii politice (documentate), judecătorii de atunci, aduşi din Moscova, s-au limitat doar la latura penală a dosarului. Destăinuirea acuzaţiilor politice de antisovietism şi naţionalism (extrase ulterior de către Procurorul RSSM, Ivan Ceban, într-un dosar aparte) l-ar fi putut transforma pe Vasile Vîşcu într-un disident politic, lucru absolut nedorit de puterea de la Kremlin şi cea locală.
Dosarul împotriva lui Vasile Vîşcu a fost iniţiat în iunie-iulie 1984, cînd este descoperit de KGB ca autor al „Manifestului politic”, în care se cerea legiferarea limbii materne drept limbă de stat în RSS Moldovenească, accesul cadrelor naţionale la toate posturile-cheie de conducere, retrocedarea teritoriilor istorice ale Moldovei. Curajul lui a echivalat cu 14 ani privaţiune de libertate în închisoarea cu regim strict de la Nijnii Taghil, Regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Astfel, Vasile Vîşcu devine figura nr. 1 în lista victimelor unei campanii fără precedent de epurare a cadrelor naţionale, iniţiată de trimisul special al Kremlinului, ex-secretarul doi al CC al PCM, Victor Smirnov, în toamna lui 1984, cu foarte puţin timp înainte de începerea restructurării.
… Ascultăm, stupefiaţi, această istorie, la prima vedere privată, din istoria noastră comună. Mai mult sau puţin recentă. Ne miră curajul şi credinţa acestui om, dar şi tăcerea, indiferenţa şi ignoranţa celorlalţi. Şi deşi viaţa curge înainte, chiar dacă adeseori bucuriile nu sînt decît o clipă de relaxare între anii de durere şi umilinţă, să sperăm că Vasile Vîşcu totuşi va ajunge la ziua în care va fi reabilitat din punct de vedere politic şi nu va mai rămîne în ipostaza nemeritată de „criminal”, ci în calitate de adevărată victimă a regimului comunist.
Scurt CV
Vasile Vîşcu, doctor în economie, fost locţiitor al preşedintelui Sovietului de Miniştri al RSSM (1981-1985). Născut la 7 mai 1940 în s. Chetrosu, r-nul Drochia. În 1961 absolveşte Institutul Comercial-Economic din Lvov. Este angajat în calitate de contabil-şef la Uniunea raională a cooperaţiei de consum din Otaci. În 1962 este promovat în organele CC al ULCT din Moldova. Peste trei ani este ales prim-secretar al Comitetului raional Frunze al comsomolului din Chişinău, apoi secretar al doilea şi prim-secretar al Comitetului orăşenesc Chişinău al comsomolului. Între 1976-1979 – preşedinte al Conducerii Uniunii Cooperaţiei de Consum din Moldova. În mai 1981 a fost numit locţiitor al preşedintelui Sovietului de Miniştri al RSSM, fiind responsabil de sectoarele comerţ, deservire socială şi bănci. Membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, deputat al Sovietului Suprem al RSSM (1971-1985). Decorat cu ordinul „Drapelul Roşu de Muncă”, două ordine „Insigna de onoare” şi cu medalia „Pentru vitejie în muncă”. La 9 aprilie 1985 a fost demis de către Biroul CC al PCM din postul de vicepreşedinte al Sovietului de Miniştri şi exclus din PCUS cu acuzaţia „abuzuri de serviciu în scopuri egoiste”.
Adevăratul motiv al arestării produse la 10 aprilie 1985 a constituit răfuiala politică, lansarea „Manifestului politic” în 1984. Sentinţa instanţei de judecată (pronunţată de Colegiul penal al Judecătoriei Supreme a URSS din 3 ianuarie 1986) l-a condamnat pe V. Vîşcu la 14 ani privaţiune de libertate pe motiv de luare de mită şi abuz în funcţii de serviciu.
Am plecat de acasă, să învăţ la Soroca, la vîrsta de 14 ani. Toate amintirile mele din copilărie sînt legate de mama Domnica, surorile Liuba şi Vighiuţa, bunica mea Chiruţa, năşelul Pintilie şi năşica Natalia, care au fost deportaţi cu toţi feciorii şi fiicele lor în 1949 în Siberia. Năşelul Pintilie şi năşica Natalia au fost oameni extraordinari, de o blîndeţe omenească ieşită din comun. Au construit şi în Siberia case, au avut vaci şi oi. În 1957 au revenit acasă la Drochia şi au luat viaţa de la capăt, ridicînd case şi făcînd gospodărie.
Mama a rămas văduvă în martie 1944. Avea trei copii. Tata Costache a murit pe front, după spusele martorilor consăteni, la Focşani, fiind soldat în Armata Română. Toată viaţa am ascuns faptul că tatăl şi-a făcut serviciul militar timp de 3 ani (1931-1934) în serviciul de gardă a Palatului Regal de la Bucureşti. În timpul anchetei, procurorul Ivan Ceban, în sfîrşit, descoperise acest fapt, acuzîndu-mă de falsificare a biografiei în scopuri antisovietice.
Cu Ivan Bodiul n-am avut confruntări directe, dimpotrivă, am fost avansat în mai multe funcţii de partid şi de stat. El a fost persoana de la care am învăţat lucruri importante, precum arta oratorică. Am devenit vicepreşedinte al Sovietului de Miniştri al RSSM după ce Bodiul a plecat la Moscova. Pe mine m-a avansat alt prim-secretar, Semion Grosu, care a şi a iniţiat campania de denigrare împotriva mea, bineînţeles tot la comanda Moscovei. Însuşi Bodiul în cartea sa „Vospominania” (editată la Tiraspol) declară: „Mă miră faptul cum unele personalităţi politice ca Grosu, Kalin, Eremei au permis unui călău ca Smirnov să-şi bată joc de cadrele de stat şi de partid, pe care ei înşişi le-au crescut pe parcursul multor ani…”.
Nu m-am ţinut niciodată de posturi. Cine mă cunoaşte de aproape, ştie că n-am fost un servil orb al regimului – am muncit cu tragere de inimă în toate funcţiile pe care le-am avut, ţinînd cont doar de un criteriu – recunoştinţa oamenilor.
“Manifestul politic” a fost cules la maşina de dactilografiat de către o prietenă a unui om care este şi acum în viaţă. Au fost expediate primele 100 de exemplare la comitetele raionale de partid, la secretarii de partid pe care îi consideram că au cît de cît sentimente naţionale. Unii dintre ei au fost interogaţi mai tîrziu de procuratură. Din lista destinatarilor făceau parte pedagogi, elevi, studenţi. Însă acest set de manifeste nu a mai ajuns la destinaţie. Omul, în care am avut toată încrederea, a ascuns toate copiile într-un borcan de trei litri şi l-a îngropat la ruda sa din Hînceşti. „Murătura” asta, de fapt, s-a pregătit pentru a mă compromite pe viitor. Am intrat în capcană avînd încredere în oamenii de alături, care deja îşi pregătiseră suliţa pentru a mi-o băga în coaste. Textele au fost găsite, plus nişte scrisori de protest adresate Moscovei, formulate de către mine împotriva politicii lui Bodiul, cel ce a distrus satul moldovenesc totalmente cu ideea creării complexelor interraionale de zootehnie, care au supt toată vlaga economică din sate, lăsîndu-le fără farmacii, băi şi drumuri, gaz, apă, spitale.
Documentaliştii din Moscova intenţionau să producă în 1986 un film documentar dedicat „celui mai vestit mafiot din URSS”. Am refuzat categoric să fiu filmat. Am luat un costum sportiv şi mi l-am pus pe cap. Aşteptam să fiu forţat de administraţie să cedez, să mi se scoată haina din cap, dar nu s-a apropiat nimeni de mine. Timp de 24 de ore au încercat să mă convingă şi nu au reuşit. Mai tîrziu, am acceptat un interviu pentru TV moldovenească – Igor Talpă a filmat două ore cu adevăruri despre fabricarea procesului penal, dar a inclus în documentar numai 3 minute, care trebuia să mă „ilustreze” ca un criminal incorigibil.
Am fost supus unui regim înăsprit de cazarmă, într-o încăpere cu 50 de paturi în 2 niveluri. Am muncit fizic în toţi aceşti ani. Cînd mergeam la lucru, te puneau să cînţi „Şiroka strana moia rodnaia”. Era culmea cinismului, mai ales la „ia drugoi takoi stranî ne znaiu, gde tak volino dîşit celovek…”. Prima perioadă am lucrat la asamblarea robinetelor pentru sistemele de termoficare. Fiind istovit de puteri, reuşeam să asamblez 200 de bucăţi în loc de 600, cît era norma – aveam doar 40 de secunde pentru fiecare robinet. Brigadierul meu, un bandit care a violat fetiţe de la 6 la 12 ani, condamnat pentru şase violuri, raporta în fiecare zi: „Umîşlenno ne vîpolneaet normu vîrabotki”… Mai tîrziu, am lucrat distribuitor de instrumente la uzina „UralVagonZavod”, care producea tancuri.
În închisoare aveam un salariu de 60 de ruble – 30 se duceau la administraţie, pentru echipament, iar 30 – pe contul meu. Din banii mei mă abonam la „Moldova Socialistă”, „Literatura şi Arta”, urmărind cu emoţii evenimentele renaşterii naţionale din Moldova, la ediţiile ruseşti „Novîi mir”, „Literaturnaia gazeta”, „Naş sovremennik”, din care am citit operele literare prăfuite în sertarele KGB, aflînd adevăruri şocante privind represiunile regimului sovietic împotriva intelectualităţii şi preoţimii.
M-am străduit să adopt un comportament destul de cumpătat, ca să balansez între administraţie şi bandiţii-criminali de acolo. În primii ani de detenţie îl rugam pe Dumnezeu să-mi ia viaţa. Am revenit la un echilibru psihologic prin 1987, după ce m-am convins din presă că nu sînt cel mai umilit, dar… numai unul din milioane…
Anii de „glasnosti” şi restructurare i-am prins în colonia de la Nijnii Taghil. Erau în toi sesiunile Congresului Unional al Deputaţilor poporului din URSS (1989-1990) şi-i ascultam cu sufletul la gură pe Anatolii Sobceak, Galina Starovoitova, Timofei Moşneaga, Nicolae Dabija şi mulţi alţii care au spart zidul fricii şi tăcerii, ce domina în URSS timp de 70 de ani. Mă convingeam de dreptatea protestului meu, declarat în 1984, împotriva dictaturii regimului sovietic asupra valorilor noastre naţionale: limbii materne, istoriei neamului, tradiţiilor naţionale.
„Literatura şi Arta” este ziarul care mi-a marcat întreaga viaţă. După ce un grup de scriitori s-a adresat cu rugămintea de a fonda un ziar al Uniunii Scriitorilor şi Ministerului Culturii, în februarie 1976, fiind şef de secţie propagandă a CC al PCM, am adresat lui I. I. Bodiul un demers, pe care acesta l-a acceptat. Anume „Literatura şi Arta” a fost sursa de informaţie, care m-a ajutat să supravieţuiesc în Siberia.
Cred că după revenirea în Patrie, în 1992, m-am născut a doua oară. Am căzut la pămînt, fără cunoştinţă, în mai 1993, cînd am suferit un atac de cord. Şansele de supravieţuire erau de 10 la sută. În 1994, am avut o intervenţie chirurgicală pe cord, în Germania, cu durata de 8 ore, fiind diagnosticat cu „anevrism al aortei ascendente”. Nepoţii mei mai mici, ştiind că am implantată o valvulă artificială, mă tot întreabă, de ce ţăcăneşte aşa de tare inima mea?
Îngerul păzitor mi-a trimis doi oameni buni atunci cînd am fost operat. Primul a fost Semion Wasserştain, un cunoscut om de afaceri evreu, care m-a ajutat să ajung la medicii germani. După ce mi-am revenit din secţia de reanimare, m-a sunat Nicolae Ciornîi, un prieten bun şi săritor la nevoie, care mi-a spus că-şi asumă toate cheltuielile legate de operaţie. Cînd am aflat suma ce trebuia s-o achit, puteam să-mi pierd cunoştinţa. Era vorba de 65.000 de dolari. Pe timpurile celea de dezastru economic total, dacă cineva putea împrumuta măcar 1000 de dolari, era ceva fantastic! Toate aceste întîmplări ar putea fi numite minuni. Cred că Dumnezeu îşi ţine mereu mîna deasupra capului meu.
Am studiat fundamental teoria marxismului şi cred că o cunosc mai bine ca mulţi dintre comuniştii de astăzi. Admiram în permanenţă o maximă din Manifestul Partidului Comunist din 1848, formulat de însuşi Karl Marx: „Dezvoltarea liberă a fiecărei persoane este condiţia dezvoltării libere a tuturor”. Este idealul unei democraţii perfecte, formulat extraordinar de simplu şi precis! Am rămas totdeauna profund pătruns de ideea că marxismul ar putea fi cheia edificării unei societăţi bazate pe echitate socială şi dreptate. Realităţile crunte ale regimului sovietic, scoase din sertare în perioada restructurării, însă, mi-au ruinat definitiv iluziile romantice privind oricare planuri şi promisiuni de viitor comunist fericit!
Sînt profund îngrijorat de un fenomen politic autohton remarcabil. Declarînd frecvent în public şi în programale sale respectul sacru faţă de teoria marxist-leninistă, puterea comunistă de astăzi totuşi se lasă mereu restantă în faţa Uniunii Europene la soluţionarea în fapt a postulatului „dezvoltarea liberă a fiecărei persoane este condiţia dezvoltării libere a tuturor”. De altfel, cum pot fi tălmăcite cele patru restanţe cronice constatate recent la Bruxelles: libertatea presei, libertatea şi independenţa justiţiei, libertatea mediului investiţional şi libertăţile fundamentale ale omului?
Nu pot să spun că pe timpurile sovietice am fost ateist inveterat. Executam serviciul oferit de stat aşa cum erau vremurile, eram angajat. Dar, de Paşti, totdeauna veneam la mama acasă şi gustam pască sfinţită. Aşa era legea tradiţiei familiei noastre. Pe ambii feciori i-am botezat clandestin la Chetrosu, acasă la părintele Druţă. Sînt lucruri pe care nu fiecare le-a făcut. Eu le-am făcut pentru că aşa mi-a fost credinţa dată de părinţi şi nu am putut să-i trădez. În acest sens sînt împăcat cu mine însumi, pentru că nu m-am dedicat diavolului cu toată fiinţa mea.
Multe din cele ce trăim astăzi în societatea noastră prezintă un nonsens. Construim o societate capitalistă democratică de tip european, bazată pe o ideologie politică neocomunistă! Şocant, dar real. Sînt, totuşi, convins că toate lucrurile în natură au limita lor. Uniunea Sovietică, care era, la prima vedere, atît de puternică, s-a ruinat în cîteva luni. Pentru că a fost construită pe un fundament de nisip, pe o ideologie falsă, care, în principiu, se baza pe declaraţii şi postulate umaniste, dar era antiumană prin intoleranţa faţă de orice gîndire liberă.
În toate timpurile, au existat revoluţionari prin idee şi revoluţionari din invidie. Aşa cum spune Stefan Zweig, primii, proveniţi din medii asigurate, voiesc să ridice poporul pînă la nivelul culturii, libertăţii şi cunoştinţelor lor, pe cînd cei din urmă, care au trăit mai greu, voiesc să se răzbune pe cei mai asiguraţi şi sînt dornici de a-şi bate joc, din plin, de foştii stăpîni. Che Guevara a fost un revoluţionar din inspiraţie, a fost un romantic. Ultimul film despre el, prezentat la Cannes, nu a fost pe placul publicului, chiar dacă Benicio del Toro, care l-a jucat pe Guevara, a luat premiul pentru cel mai bun rol masculin. Se pare că revoluţiile nu mai sînt astăzi la modă. Pentru că sînt distructive ab initio.
La moment, pe la noi, se evidenţiază un soi deosebit de revoluţionari, de manieră „tătăristă”, noţiune potrivită fenomenului „creat” de Tudor Tătaru, a celor care umblă cu „vorbe patriotice înflăcărate” dintr-o luntre în alta, dar în spate sau în sinea lor nu au nici convingeri politice mature, nici sentimente de modestie şi ruşine, nici remuşcări, nimic sfînt, dar care ştiu să-i şmecherească şi pe oamenii de rînd, şi pe demnitarii mai mari. Cam în acelaşi mod procedează ani la rînd unii deputaţi, consilieri locali şi încă mai mulţi ziarişti, care duc de nas şi îi împing în eroare gravă chiar şi pe oameni destul de serioşi, cu vorbe ademenitoare, dar fără consistenţă, fără un scop final constructiv, de ordin social sau economic clar, dar cu interese meschine evident pronunţate…
Probabil, eu rămîn un revoluţionar spiritual, pentru că mai consider că societatea într-adevăr poate fi schimbată spre bine prin înfăptuirea unor idei nobile. Schimbările, însă, se vor produce numai prin cultură şi aristocratism personalizat. O revoluţie fără cultura personalităţii politice este o adevărată nenorocire. O societate modernă trebuie să fie bazată numai pe o cultură naţională matură, pe îmbinarea unor idei clasice cu cele moderne, pe respectul pentru oricare individ şi personalitate.
În 1990, la iniţiativa lui Mircea Snegur către Mihail Gorbaciov şi a unui grup de deputaţi ai poporului din URSS – Mihai Cimpoi, Timofei Moşneaga, Nely Chiriac, Eugen Doga, s-a decis reducerea termenului meu pînă la 10 ani. Am revenit acasă în ianuarie 1992, în urma unui proces al judecătoriei din Nijnii Taghil, care a considerat că merit un regim mai uşor de detenţie, aşa zis „na himiiu”, pentru că am fost peredovik proizvodstva.
Plecarea mea acasă a avut chiar şi unele elemente de aventură, a la Contele de Monte Cristo. Eliberarea din colonie în ianuarie 1992, din păcate, nu-mi permitea să vin în Moldova, trebuia să mai lucrez încă 2 ani şi 4 luni la construcţiile din Nijnii Taghil. Dorind cu orice preţ să ajung acasă cît mai repede, am chibzuit din timp un scenariu. Vărul meu, Grigore Bubulici, fiind colonel de aviaţie, a executat funcţia de „trimis special al conducerii Republicii Moldova” pentru evacuarea mea la dispoziţia justiţiei moldoveneşti. Zis şi făcut. După ce am ieşit pe porţile coloniei, el a convins autorităţile din Sverdlovsk să accepte transferul meu de urgenţă la Chişinău. Aveam şi un motiv juridic consistent – Moldova devenise deja stat independent.
Acasă, primul lucru pe care l-am făcut, a fost să mă prezint la ministrul de interne, generalul Ion Costaş. El a zîmbit şi mi-a spus să mă duc acasă, făcînd un demers către Mircea Snegur cu solicitarea anulării termenului rămas. Prin martie 1992 am primit acest Decret, pentru care îi port o recunoştinţă deosebită lui Mircea Snegur pentru gestul său plin de omenie şi curaj civic. Am devenit, în sfîrşit, liber.
Am încercat să mă descurc de unul singur în toţi aceşti ani. În 1992 am devenit director general al Casei de comerţ „Izvor”. După ce mi-am revenit după operaţie, am creat Compania de asigurări „Dac-Polis”. Apoi m-a invitat Serafim Urecheanu la primărie, în calitate de consilier pentru probleme economice. Dintre demnitarii din stat, foştii şi actualii, nimeni nu mi-a propus vreun serviciu, deşi puteam să-mi împărtăşesc cunoştinţele mele din economie şi comerţ. Astăzi sînt antrenat în elaborarea unor proiecte de investiţii, cu participarea băncilor europene şi americane.
În 1995 l-am vizitat pe Petru Lucinschi, care era în funcţia de Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. M-a ascultat, mi-a dăruit un cocoşel de lut pentru nepotul meu, i-am oferit şi lui o jucărie pentru nepoţelul său nou-născut, am servit împreună un ceai. Mi-a spus că şi el e convins că dosarul a fost fabricat la comandă politică, că se va ocupa de cazul meu şi mă va ajuta neapărat să fiu reabilitat. Însă nimeni nu m-a mai chemat nicăieri. Am primit doar un singur răspuns peste o jumătate de an, de la o comisie parlamentară – Parlamentul nu se ocupă de astfel de subiecte.
N-am comunicat niciodată cu preşedintele Voronin despre cazul meu. Avem amîndoi un prieten comun, Condrat Zigmundovici Tereh, ex-ministru al Comerţului din URSS, de origine bielorus. Acum un an, dl Tereh a fost invitat la ziua de naştere a preşedintelui Voronin, care l-a întrebat, cu cine de aici ar vrea să se vadă? El a răspuns: cu unul din vechii şi bunii săi prieteni din perioada sovietică – Vasile Vîşcu. Ne-am întîlnit cu el şi soţia sa la „Jolly Alon”. Am lăcrimat şi eu, cînd Omul acesta, cu lacrimi în ochi, a găsit de cuviinţă să-şi ceară scuze de la familia mea, că nu a reuşit să-l convingă pe procurorul URSS, Recuncov, că astfel de oameni nu pot fi ţinuţi în închisoare, fiindcă ei nu sînt capabili să săvîrşească crime… A vorbit şi cu Gorbaciov despre mine, dar acesta nu a dorit să se implice în soluţionarea cazului. „Am purtat această durere pe parcursul celor 20 de ani, spovedania de astăzi mi-a uşurat inima”, a continuat bunul meu prieten.
În timpurile sovietice existau mai mulţi oameni de o verticalitate morală perfectă. Unul dintre – Victor Canicovski, ex-prim-secretar al comitetului orăşenesc Chişinău de partid (1972-1977). Era în contradicţie permanentă cu Bodiul, considerîndu-i comportamentul personal drept unul despotic. În final, I. I. Bodiul l-a destituit pe Canicovski din post şi l-a trecut, ca om politic, pe linie moartă, numindu-l director al Agenţiei republicane de geologie. Din cercul meu de comunicare din perioada sovietică făceau parte Ion Borşevici, Valeriu Revenco, Ion Guţu, Eugen Sobor şi alţii. Ne întîlneam, de obicei, la biliard, la Centrul tineretului, la un păhărel de cabernet – ne plăcea să comunicăm pe diverse teme în această componenţă. Cînd ne vedeau împreună, unii dintre demnitarii mai fricoşi se şuşoteau – iată, s-a creat opoziţia…
De multe ori m-am convins că prietenia e un lucru efemer. Rareori am întîlnit cazuri fericite. De fapt, omul are nevoie de prieteni nu pentru că are intenţii să profite de ajutorul lor, dar îndeosebi pentru a fi conştient că în cazul în care va avea nevoie de ajutor, acesta va veni neapărat de la prieteni. Prietenii noştri adevăraţi sînt oamenii pe care te poţi bizui şi care te fac să nu te simţi singuratic pe acest pămînt.
Mă deranjează stilul „visător de vremuri mai bune” al forţelor politice de opoziţie. Să crezi proverbial ani la rînd că victoria politică va veni de la sine – e o naivitate totală. Însuşi Vladimir Voronin declară în repetate rînduri, că forţele de opoziţie pot miza pe succes, numai dacă vor avea structuri eficiente de partid în teritoriu cum sînt cele ale Partidului Comuniştilor. Partidele de opoziţie, în majoritatea cazurilor fac politică pe asfaltul Chişinăului…
Am avut, prin 2003, o invitaţie de intrare în Partidul Liberal. Am scris o cerere de aderare. Însă nu am mai fost invitat niciodată la întruniri, şedinţe sau congrese. Cu regret…
Din păcate, astăzi nu dispunem de un lider naţional despre care vorbea Nicolae Iorga. „Fără un lider naţional, un popor se transformă în gloată”. Atmosfera noastră politică este aşa cum este, avem foarte puţini politicieni carismatici, practic ne lipsesc liderii politici care să-şi poată asuma nişte riscuri personale în lupta pentru adevăr şi dreptate. Grigore Vieru spune că „a cunoaşte demnitatea este ca şi cum ai merge în fiecare zi la război”.
VIP Magazin (Iunie 2008, Nr. 50)
