De Horaţiu Pepine, Robert Schwartz
Criza economică şi ameninţarea sărăciei au prilejuit şi în România iniţierea unor dezbateri despre posibilitatea unui nou comunism şi despre reevaluarea filosofiei marxiste. Cu toate acestea noii campioni ai stângii româneşti nu caută să reabiliteze trecutul comunist.
Nu despre întoarcerea lui Ceauşescu e vorba, ca în recentele sondaje de opinie, ci despre un comunism viitor, unul care să reia toate idealurile de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dezbaterea este timidă întrucît ambianţa este nefavorabilă.Tinerii sau mai puţin tinerii combatanţi se luptă deocamdată să obţină dreptul de a vorbi şi de a fi consideraţi legitimi. Cu o oarecare întîrziere faţă de Occident s-a închegat la Cluj un cerc de intelectuali care pun sistematic în discuţie modelul democraţiei liberale, tatonînd discret posibilitatea de a relua discuţia despre o nouă revoluţie şi o nouă mobilizare de mase. Ovidiu Ţichindeleanu, Gabriel Chindea, Alex Cistelecan sunt cîţiva din aceia care în jurul editurii Idea au publicat câteva texte reprezentative ale unui Alain Badiou, Slavoj Žižek, Antonio Negri, Jacques Rancière sau Gaspar Miklos Tamas.
Ultimul este originar din Cluj, cetăţean român până în 1989 şi în trecut celebru opozant anticomunist cu idei conservatoare. În mod vădit amplitudinea intelectuală îl transformă în lider necontestat al noii stîngi româneşti care, în lupta sa tot mai patetică cu dreapta unui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu sau H.-R. Patapievici, recurge în disperare de cauză la ajutorul mai talentatului ungur.
În timpul verii fără evenimente, Revista 22 a organizat o polemică între Gaspar Miklos Tamas şi debateur-ul oficial al anticomunismului românesc, Vladimir Tismăneanu. A fost o sclipitoare încrucişare de săbii, care dincolo de obiectul principal al polemicii a arătat ceva ce trece neremarcat în media românească. Adversarii cei mai pasionaţi ai regimului „burgheziei tardive", cum spune Tamas, şi suporterii unui nou comunism şi al unei noi mobilizări sociale la scară mondială nu caută să reabiliteze comunismul istoric. Nu caută lumini în trecut şi nici nu îşi revendică ideile şi elanul de la Stalin şi cu atît mai puţin de la Ceauşescu. Altfel spus, ei nu sunt propriu-zis negaţionişti. Ei nu neagă cenzura, exproprierile, lagărele de muncă forţată, Piteştiul, Aiudul, Gherla, Canalul, pentru că cei mai vârstnici au fost ei înşişi victime ale regimului comunist. Chiar dacă se plasează într-un teribil paradox, ei continuă să condamne ororile stalinismului prin care au trecut.
De aceea este cu atît mai uimitor să vezi că jurnalişti fără nici o ambiţie doctrinară şi aparent fără program reabilitează afectuos foşti lideri ai stalinismului românesc, aşa cum a făcut postul de televiziune Antena 3 cu interviul în serial dedicat lui Gheorghe Gaston Marin. Dacă unii caută cu febrilitate intelectuală să demonstreze posibilitatea unui nou comunism care să nu cadă fatalmente în neo-stalinism, alţii recuperează inconştient şi fără remuşcări stalinismul. Există în media românească nu doar o lipsă totală de sensibilitate faţă de suferinţele unei societăţi, un soi de cinică indiferenţă faţă de opiniile oamenilor, dar evident şi o lipsă de orizont cultural.
