De Andrei Munteanu
Chişinău (Moldova.ORG) — Problema drepturilor omului a fost şi va fi o problemă delicată oricând şi oriunde. Ori de câte ori se pune problema introducerii unor interdicţii în societate, de oricare guvernare, cred că merită atenţie sporită şi abordată cu cea mai mare precauţie la nivel de experţi, savanţi, lideri de opinie şi publicul larg.
Pe de altă parte nu ar fi corect să desconsiderăm bunele practici ale unor ţări occidentale în privinţa drepturilor omului, şi să analizăm în ce măsură pot fi aplicabile acestea în realităţile din R.M., şi ce am avea de câştigat.
O retrospectivă în istoria recentă a R.M. ne reaminteşte că în ţara noastră după declararea independenţei am avut o experienţă de interdicţie asupra partidului comuniştilor, după care au parvenit idei cu privire la drepturile omului, etc. şi astăzi putem fi cu conştiinţa curată – că în planul manifestărilor drepturilor politice ţara noastră cu siguranţă nu are nici o carenţă.
Gândul acesta este sugestiv după seria de ştiri din mas-media R.M. cu privire la violenţele la care se dedau reprezentanţii PCRM în campania electorală, atitudinea loială sau semi-loială a statului nostru faţă de aceste manifestări, şi declaraţiile lipsite de logică elementară a reprezentanţilor acestei formaţiuni politice, cu privire la pretinsele ofense care chipurile li se aduc lor.
Am citit la fel cu mare interes articolul: „New Push To Outlaw Germany’s Neo-Nazi Party”/”Un nou imbold de scoatere înafara legii a partidului neo-nazist” din Germania, de pe pagina SPIEGEL ONLINE (de unde provine şi titlul acestei luări de atitudini), şi ajungem să vedem: (i) bune practici de apărare a democraţiei, (ii) că nu putem admite ca democraţia să fie asociată cu anarhia, nici cu criminalitatea, că (iii) în gândirea socială este nevoie vitală de a face distincţie esenţială dintre toleranţă şi umilinţă (la care ne supun comuniştii din R.M. prin comportamentul lor). O bună guvernare nu înseamnă numai transparenţă şi bună gestiune a finanţelor publice, dar şi apărarea şi promovarea ideologiilor în baza căror aceste valori au putut fi respectate mai bine. Astfel, ajungem să ne convingem că ideea de scoatere în afara legii a unor formaţiuni politice care justifică metodologic discordia şi/sau o practică pentru obţinerea anumitor avantaje, aşa cum se vede evident în comportamentul PCRM, nu este apărută la noi, şi că, logic – nu pare să aibă alternativă.
Discut deschis şi sincer cu simpatizanţi ai PCRM, încerc să văd de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, şi am înţeles un lucru – din rândul simpatizanţilor lor, sau cel puţin din cei cu care se poate de comunicat, şi care spun deschis că ar vota cu comuniştii – nimeni nu priveşte sau citeşte ştirile. Mult timp nu credeam că aceasta ar putea fi efectiv o legitate, dar pe parcurs tot mai mult mă conving anume în acest sens, că simpatizanţii comuniştilor au o logică comună – dacă ar fi „ai lor” la guvernare ei s-ar bucura de favoruri necondiţionate, iar în cazul în care la guvernare este altcineva, aceste favoruri ei nu le au, deoarece prin respectarea echităţii sociale – ei nu simt aceste favoruri. De alţi semeni şi cetăţeni, lor pur şi simplu nu le pasă…, deşi îşi dau bine seama că la producerea bunurilor de care le vor să beneficieze – muncesc toţi.
Dar să revenim la articolul de mai sus. Germania cu o experienţă de guvernare democratică mult mai vastă şi mai amplă decât în R.M., unde respectarea drepturilor omului nu sunt puse la îndoială, problema excluderii în afara legii a unei formaţiuni politice este firească şi obişnuită, iar la noi în R.M. ar fi o încălcare a drepturilor omului – să fie chiar aşa?
Personal consider că subiectul declarării PCRM în afara legii trebuie să revină mai activ pe agendele formaţiunilor politice ne-comuniste din R.M., în exclusivitate în sens de apărare şi securitate a statului, dacă vreţi, şi nu în ultimul rând deoarece maniera în care vor să vină la guvernare este scârboasă şi demonstrează faptul că intenţiile aflării lor la guvernare sunt total diferite decât cele declarate.
Întru susţinerea acestei idei, care pare să devină fără alternativă, este şi menţiunea anterioară a lucrării lui Aleksandr Iakovlev: „A Century of Violence in Soviet Russia” (”Un secol de violenţă în Rusia Sovietică”), apărută în 2002, unde vedem că şi foşti comunişti înverşunaţi, cum a fost D-l Iakovlev, la un moment de chibzuinţă „la rece” recunoaşte că criminalitatea acerbă este efectiv inerentă ideologiei comuniste, şi dacă ştiinţa sociologică anterior încă nu a recunoscut comunismul ca o manifestare de patologie socială – ar fi cazul s-o facă.
