Arta poate să doară, la propriu. Am înțeles acest mesaj când l-am cunoscut pe artistul Alexandru Harabagiu, în cadrul unui atelier de jurnalism cultural. Timp de trei zile am vizitat expoziții. Am discutat cu artiști independenți. Și am descoperit lucrările lui Alexandru – un pictor stradal, fără pretenții. El desenează oamenii Capitalei care se pierd în mulțime. Aceasta este singura formă în care artistul știe să comunice cu cei din jur. Iar scopul său este să prezinte o realitate crudă, așa cum o vede doar el.
Masa de chipuri invizibile
Stă sprijinit de un perete, în spatele grupului de tineri care privesc atenți cele aproape o sută de portrete înghesuite pe peretele jerpelit și înghețat al Casei Zemstvei. Își frământă mâinile și pentru o clipă pare să devină invizibil, la fel cum sunt pentru alții cei pe care alege să-i picteze. Personajele lui sunt oameni obosiți, înghețați, adormiți, încruntați, visători, amețiți, singuratici, rătăciți, care nu ies în evidență. Se contopesc în masa de chipuri pe lângă care trecem în fiecare dimineață sau seară, fără să-i vedem. „Aici este polițistul care s-a oprit să-și aprindă o țigară. Aceasta este tânăra care de multe luni doarme la aceeași stație de troleibuz, iar peste drum este un club de noapte unde fetele de vârsta ei se distrează, fără să o observe. Acolo bunicuțele s-au adunat la niște bârfe…”, începe Alexandru să ne ghideze printre lucrările sale. Vrea să pară degajat, dar vocea-i tremură ușor. Nu-i place să fie numit artist. Acest titlu îl face să nu se simtă în largul său. „Nu am eu toate școlile pe care le au adunate adevărații artiști”, vrea să reducă din meritele sale.
Alexandru Harabagiu pare un Van Gogh rătăcit. Trăiește între pereții unei realități pe care încearcă să o capteze, pentru că altfel simte că-l sufocă. „Nu pentru că o fac atât de bine, ci pentru că nimeni nu o mai face și nu înțeleg de ce. De ce nu se prezintă realitatea? De ce nu vedem nicăieri în picturi astfel de oameni? Cum decidem cine merită să fie pictat și cine nu?”, se întreabă el. Pare dintr-un alt film, din altă epocă – un artist talentat, dar atât de mic și invizibil pentru „elita” artistică.
Bătaie pentru artă?
Cu privirea ușor rătăcită, povestește despre primul pumn pe care l-a primit pentru arta sa – bărbatului pe care l-a desenat i s-a părut că a fost „feminizat”. Alexandru își reciclează portretele și l-a schițat peste chipul unei femei. A primit și a doua lovitură, când i-a răspuns că așa-l vede. „M-am pregătit să încasez și al treilea pumn, dar bărbatul s-a întors și a plecat, aruncându-mi doar înjurături”, își amintește pictorul.
Atelierul lui este strada. Pânzele lui sunt foile deja umplute cu schițe, iar șevaletul – brațele și băncile de care se sprijină pentru a putea desena. Pictează la orice oră și unde apucă. „Într-o noapte, mergeam cu troleibuzul spre casă. Am văzut vizavi un bărbat cu trăsături dure. Am scos o foaie și am început să-l desenez. I-am schițat nasul și sprâncenele încruntate, când mi-a smuls foaia. A rupt-o în bucăți și a aruncat-o în stradă înainte ca ușile troleibuzului să se închidă. Mi-am luat altă foaie și iarăși l-am desenat. Un alt pasager mi-a zis că poate nu mai desenez, să nu primesc pentru asta și-n nas… L-am desenat și pe bărbatul care mi-a vorbit. Acesta este felul meu de a interacționa cu oamenii. Iar intenția mea nu este neapărat să le placă desenul. Realitatea nu este mereu atrăgătoare”, explică Alexandru.
Pentru el pictura și desenul sunt un exercițiu de observație, un gest firesc, cum ai bate cu piciorul tempoul unei melodii care-ți place.
Fără epitete, fără metafore
„Alexandru este direct. El nu lucrează cu epitetele și nici cu metaforele. Nu folosește tehnici sofisticate de pictură și lucrează cu materialele care-i sunt la îndemână. Este obsedat să redea realitatea așa crudă cum e, chiar și dacă o suprapune peste alte câteva desene de pe acea foaie. Aici este vorba de rolul unui artist și conexiunea lui cu societatea”, explică Vladimir Us, curatorul expoziției de desene „Oamenii Orașului”, lansată cu ocazia hramului Chișinăului și rămasă în Casa Zemstvei deja de patru luni. Astfel, construcția care adună atât de multă cultură și pare totuși atât de abandonată, a devenit rama acestei expoziții cu chipurile zbârcite de ani, acoperite de măști sau privirile rătăcite captate de Alexandru.
Mă opresc la portretul unei tinere desenate cu mov, ca florile de liliac înainte de a se usca pe copac. Aceasta se întinde peste schița unui oraș. Clădirile i se aștern pe chip ca o mască neagră de mătase, iar tânăra își reține zâmbetul suav. Aceasta este Mona Liza lui Alexandru. O ascunde printre schițele suprapuse, pentru a nu scoate pe nimeni în evidență, așa cum se întâmplă când nu privești oamenii în parte, ci îi amesteci într-o masă fără trăsături.
