De Sorina Ştefârţă
La 13 martie, publicam în TIMPUL un articol intitulat „Cine şi ce are cu ASCOM? sau cum Voronin & Co. încearcă să pună mâna pe afacerea lui Anatol Stati din Kazahstan”.
Drept dovadă că acest lucru nu era o invenţie a „presei antistatale” servea facsimilul unei scrisori trimisă de preşedintele Vladimir Voronin omologului său kazah, Nursultan Nazarbaev, în care acesta din urmă era rugat să asmute organele de drept din Kazahstan asupra omului de afaceri în care, potrivit comunistului nr. 1 al RM, „nu există nimic moldovenesc, decât locul de naştere…”. După care urma să fie pus în aplicare un plan de preluare a afacerii lui Anatol Stati.
Din păcate pentru Voronin & Co., „planul Nazarbaev” nu s-a încununat de succes. Cu toate acestea, Anatol Stati a redus la minimum activitatea ASCOM în RM, disponibilizând peste 1500 de angajaţi şi retrăgându-şi stafful de bază din ţară. Mai mult, imediat după alegeri, când a devenit clar că Voronin are şansa de a mai fi, încă patru ani comunistul-capitalistul nr. 1 al republicii, ASCOM a anunţat că îşi sistează total activitatea în RM „până la instaurarea unui regim democratic”. Dar…
Lucrând la articolul din 13 martie, nu o dată m-am întrebat când şi în ce mod va veni răzbunarea. Şi răzbunarea nu s-a lăsat aşteptată – deja la 16 aprilie, Gabriel Stati, fiul directorului ASCOM, era primit „cu acte în regulă” la Penitenciarul nr. 13 de pe str. Tighina din Chişinău, fiind acuzat de organizarea acţiunilor violente de la 7 aprilie din Chişinău şi uzurparea puterii de stat. Se întâmpla a doua zi după anunţarea, de către Voronin, a amnistiei pentru „toţi cei reţinuţi după protestele din 7 aprilie, cu excepţia recidiviştilor şi reprezentanţilor lumii interlope”. De unde rezultă că tânărul Stati fusese deja trecut în categoria acestora din urmă, iar ştiind „stilul” justiţiei noastre, se pare că el va rămâne încă mult timp în această „tagmă”.
Nu-l cunosc pe Gabriel Stati. Nici pe tatăl său. N-am vorbit niciodată nici cu unul, nici cu celălalt. În aceste zile de sărbători, însă, m-am gândit nu odată la ei. Mai întâi pentru că, chiar dacă îţi aduce ouă roşii şi cozonac în celulă în seara Învierii, maşinăria represivă a statului îl poate nenoroci pe oricine, oricât de puternic ar fi. Dar mai ales pentru că, sunt convinsă, fiul e pe post de momeală pentru tatăl-vânat. Care e garanţia că fiara nu-i va ceda Vânătorului vizuina săpată cu multă trudă, ca să-şi salveze puiul? Niciuna. Şi nici nu poate fi condamnată. Complicată e dilema tatălui. Crudă şi perfidă e răzbunarea Vânătorului – nu în zadar a dat el foc unei păduri întregi. Dar, nu uitaţi: Sărbătoarea Ţapului nu poate să dureze la nesfârşit…
