De Andrei Munteanu
Proiectul demagogic al comuniştilor din R.M. continuă, şi astăzi ne facem martori la o nouă „zvâcnitură agonizantă”, prin faptul că au „propus Moldovei altă cale decât dezbinare şi confruntare”, într-un discurs plasat pe www.omg.md. Din start merită de menţionat că de fapt ceea ce se produce acum în R.M., în cadrul guvernării de coaliţie inclusiv, nu este o „dezbinare şi confruntare” ci o regrupare şi/sau reorientare de ataşament politic şi ideologic, care este un fenomen inevitabil în procesul firesc de conştientizare a răului care ni s-a impus şi care l-am moştenit de la ideologia comunistă. Iar atunci când vreai să faci ca şi consecinţele să fie mai puţin anevoioase pentru generaţia actuală şi cele care vin, nu este uşor deloc. Calea este tot atât de anevoioasă precum este şi trecutul istoric, de care ne stăruim să ne debarasăm.
Pentru a ne convinge mai lesne de importanţa de a ne debarasa, să luăm doar o singură citată, din eseul-recenzie: „Natura şi consecinţele bolşevismului”, de Vladimir Tismaneanu, la cartea lui Aleksandr Iakovlev: „A Century of Violence in Soviet Russia” (”Un secol de violenţă în Rusia Sovietică”), apărută în 2002 la Yale University Press, şi vedem cât de multe lucruri, conform autorului, ne fac să fim: „încă şocaţi de revelaţiile privind amploarea, intensitatea şi stupefiantele costuri umane ale terorii organizate de statul-partid bolşevic”.
Iată doar câteva secvenţe: „În schema teleologică cu care operează Iakovlev, leninismul este împlinirea marxismului, iar stalinismul desăvârşirea leninismului. […]. Ca preşedinte al Comisiei pentru reabilitarea victimelor stalinismului (post pe care îl deţine şi in prezent), Iakovlev s-a bucurat de acces privilegiat la arhive. În această calitate el utilizează în chip magistral aceste documente pentru a oferi un act de acuzare onest şi responsabil la adresa bilanţului terifiant al leninismului. Concluziile cărţii sunt devastatoare pentru sistemul pe care Iakovlev l-a slujit cândva cu ardoare. Iată de pildă un paragraf care captează anvergura catastrofei: “Anii mei de experienţă în reabilitarea victimelor terorii politice îmi permit să afirm că numărul persoanelor din URSS ucise din motive politice sau care au murit în lagăre şi închisori în întreaga perioadă a puterii sovietice se situează între 20 şi 25 de milioane. La care se adaugă indubitabil 5,5 milioane de morţi în anii războiului civil şi mai mult de 5 milioane în anii 1930””.
Comuniştii de azi tot nu şi-au schimbat faţa. Ascultăm citate din discursul liderului lor şi ne dăm seama că acest mesaj are efectiv „conotaţii ezoterice”, fiind tot atât de riscant şi destructiv ca şi atunci, când se înfiripau temeliile unei farse de râsul lumii – cea a bolşevismului comunist.
Bunăoară fraza lui Vladimir Voronin: „În acest tunel întunecat, în care a nimerit astăzi Moldova, întreaga societate cu speranţă aşteaptă acea rază de lumină care va arăta ieşirea din această criză. Societatea aşteaptă forţa care în sfârşit îi va uni pe toţi, indiferent de viziunile faţă de propria identitate, istorie şi trecut”; – o adunătură de cuvinte aparent „plăcute pentru auz”, dar cu sens foarte distorsionat, în contextul etapei actuale.
Mai întâi de toate trebuie să re-conceptualizăm că o societate modernă nu mai are nevoie de o „forţă care să îi „unească” (păzea !?) pe toţi” ci de idei mobilizatoare, care să fie urmate, şi de un sistem educaţional care să producă şi să dezvolte abilităţi şi competenţe care, iarăşi, să producă, capital uman şi capacităţi de dezvoltare, care să le cultive moralul pe principii durabile şi să le inspire încredere că viitorul nu le va mai fi abuzat. O societate modernă nu mai are nevoie de noţiuni radicaliste de genul: „să unească pe toţi”, dar să ţină „uşa deschisă” şi pentru un dialog constructiv şi cel mai important – inteligent – dintr-o majoritate şi o minoritate, ca valoare incontestabilă pentru a nu nimeri în stagnare.
O societate modernă are nevoie în egală măsură şi de valori ne-materiale cum este adevărul prin care, dacă sunt consideraţi ca şi fiinţe umane, să ştie de ce au ajuns să aibă nevoie de o „rază de lumină” după o perioadă turbulentă de decenii, şi să mai ştie exact unde-şi are începutul acel „tunel” şi unde poate fi sfârşitul, măcar cu o probabilitate considerabilă. Să nu fim simplişti încât să nu conştientizăm că un „tunel”, în definiţia p.c.r.m., poate lesne deveni un „labirint”, dacă la conducere se admit şi se tolerează „forţe” care mai promovează violenţa şi minciuna, în loc să dea culoare verde liberei manifestări a discursurilor motivaţionale şi convingerii.
Prin ataşamentul obsesiv al comuniştilor de trecut, nu se va defini clar nici o dată care poate fi „sfârşitul tunelului”, atâta timp cât drept „metodă” de a „uni pe toţi, indiferent de viziunile faţă de propria identitate, istorie şi trecut” se admite a fi „forţa”, ca alternativă a liderismului.
Însăşi abordarea radicalistă „pe toţi” sugerează că ei nu sunt predispuşi să tolereze maniere de gândire moderne în care lupta dintre idei diferă de lupta „ideologică de clasă” şi are un rol decisiv în mişcările care se întreprind la nivel societal; pentru ei contează „forţa” care poate avea interpretări atâtea, încât nici să nu conştientizezi când vine reprezentantul „forţei” şi comite abuz, cu consecinţe dramatice, pentru ani grei înainte, în cazul în care nu este demascat la timp şi adecvat.
Republica Moldova are nevoie de generatori de idei pentru un viitor dinamic şi modern, şi nu de purtători ai ruşinii şi savuratori ai crimelor comise, după cum vedem şi din lucrările foştilor camarazi ai p.c.r.m.-iştilor, cum este Iakovlev. Ceea ce se face la întrunirile p.c.r.m. este în esenţă un proces de „vandalizare” a bunului simţ şi de consecinţele acestuia suntem responsabili în egală măsură cu toţii, şi pentru viitorul nostru, dar şi mai mult pentru viitorul copiilor noştri.
E timpul ca în R.M. să se manifeste liderismul modern detaşat de capriciile istorice, şi pentru aceasta este esenţial să fim capabili a face distincţie între: (i) importanţa de a onora victimele trecutului şi (ii) ataşamentul nostalgic de trecut, din care ne-am ales doar cu regretabilă rămânere în urmă de civilizaţiile dinamice şi moderne. O societate dinamică şi modernă este incompatibilă cu violenţa şi minciuna.
Nu în zădar Tismaneanu atrage atenţia la dezvăluirile că: „Cele mai reuşite capitole din cartea lui Iakovlev examinează distrugerea inteligenţiei”, pentru că numai oamenii cu pregătire adecvată pot percepe demagogiile din „elocvenţă” şi da pe faţă adevăratele intenţii.
Adevăratele intenţii ale comuniştilor le-am văzut deja, din intenţiile lor, demonstrate cu lux de probe, din ajunul demisiei de la guvernare, prin scrisoarea lui Oleg Reidman către V. Voronin, în care propunea de a mai „reduce” cadrele din instituţiile de învăţământ cu 5000 de profesori.
