Un nou concept strategic şi un sistem de apărare antirachetă comun. NATO vrea să facă faţă noilor provocări mondiale cu ajutorul reformelor convenite la summitul de la Lisabona. Cristoph Hasselbach opinează că Alianţa este pe drumul cel bun.
Fosta strategie a NATO data din anul 1999. Atunci când a fost adoptată, Războiul Rece era sfârşit deja de 10 ani. Aşa că fundamentul Alianţei era depăşit deja de şi mai multă vreme. Cu toate acestea, NATO a păstrat o sumedenie de chestiuni costisitoare din trecut, precum un aparat civil disproporţionat de mare şi proiecte naţionale de prestigiu care nu au fost incluse de fel în structura generală a Alianţei. Acum însă, organizaţia va suferi un drastic proces de reformă şi, mai ales, de restructurare. Şi era şi timpul… NATO se poate folosi de situaţia financiară destul de tensionată a statelor sale membre (care îşi reduc drastic bugetele în aceste vremuri de criză) şi să se debaraseze de balastul inutil fără a afecta câtuşi de puţin capacităţile sale militare şi scopul primordial al Alianţei: asigurarea securităţii statelor sale membre. Este surprinzătoare relaxarea cu care a fost primită vestea desfiinţării unor cartiere generale. Probabil că vocile se vor face însă auzite odată ce planurile vor deveni cât se paote de concrete.
Dar NATO nu vrea doar să facă nişte economii. Cu ridicarea scutului de apărare antirachetă, Alianţa nu-şi va proteja numai trupele de pe teren, ci şi teritoriul membrilor săi. În ce măsură va participa şi Rusia la acest sistem nu ne putem da seama încă. Nu numai ruşii au rezerve în această privinţă, nici statelor baltice, de exemplu, nu le convine să depindă de Moscova în cazul unui atac cu rachete din Iran, de pildă. Sistemul de apărare este şi el un pas corect către viitorul NATO, dar el va reprezenta numai o completare a mult mai vechiului şi, de ce nu, mai eficientului aparat de intimidare prin intermediul armelor nucleare. NATO nu va putea renunţa complet la arsenalul atomic pe termen mediu – cum pe bună dreptate afirmă ţări precum SUA sau Franţa. Plus că viitorul apărării antirachetă este – la fel ca în cazul măsurilor de economisire – destul de incert. Va trebui să aşteptăm ca să vedem cum vor reacţiona diferitele state confruntate cu nota de plată a acestui sistem. Pentru că secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, vorbeşte mereu de costurile de interconectare a sistemelor deja existente, dar nicio clipă nu a abordat chestiunea costurilor totale ale proiectului.
Per total, NATO este pe drumul cel bun, iar primul pas a fost deja făcut la Lisabona. Este totuşi surprinzător cât de târziu a venit acest nou concept strategic. Alianţa riscă să ajungă din urmă o realitate care există deja de câţiva ani buni şi care promite să sufere noi modificări. Un exemplu în acest sens este misiunea NATO din Afganistan şi combaterea terorismului în aşa numitele "războaie asimetrice" (departe de propriul teritoriu). Presiunea creşte în SUA şi în Europa, preţul plătit în Afganistan în vieţi omeneşti, dar şi în bani, a început să devină atât de mare încât sună deja goarna retragerii. Astfel, conceptul strategic nou al Alianţei va ajunge să fie implementat la un moment în care realitatea din teren îl va fi depăşit din nou. Cert este însă că, o revenire la conceptul apărării exclusive a propriului teritoriu ar fi cea mai mare greşeală. În acel moment, lumea ar deveni cu adevărat nesigură.
