„… trebuie să fiți mereu împreună. Unde te duci tu, trebuie să o iei pe ea cu tine. Așa trebuie, dacă vreți să meargă relația mai departe. Când eram tânără și bunelul nu venea acasă după lucru, plângeam. Trăiam cu părinții lui. Soacra îmi spunea „nu plânge că o să vină acasă degrabă. Așa sunt bărbații. S-a oprit la bar și a rămas acolo cu băieții”. Eu i-am spus că dacă are de dus undeva, mai bine să treacă întâi pe acasă, să văd că este viu și bine. La drum multe se pot întâmpla. El lucra pe mașini mari, în transportul de mărfuri. Vină să te văd că ești bine, și apoi du-te unde ai de dus. Eram tânără și nu știam. Acum nu aș mai plânge așa… niciodată. Atunci nu știam. Așa e dragostea… La o boală, când te doare ceva bei o pastilă și îți trece. Pentru dragoste nu este nicio pastilă.” (Bunica)
Bunelul era veteran de război. Între anii 1959 și 1961, a fost parte a operațiunii speciale a Uniunii Sovietice din Cuba. A mers două luni cu vaporul din portul din St. Peterburg până în portul din Havana. Era deja căsătorit când a fost recrutat și, pe toată durata misiunii, era aproape sigur că nu va mai reveni niciodată înapoi acasă. La radio, li se spunea că „lumea atârnă pe un fir de păr” („мир висит на волоске”).
Numele bunelului meu era Nicolae Ursu. Iacob după tată. Când era copil a trăit foamete și devenise foarte bun la hoții. Fura castraveți, struguri, harbuji, porumb, obicei care nu l-a lăsat nici până azi. Când trece pe lângă o livadă, mereu își umple buzunarele cu prune sau piersici pe care le aduce acasă și le împarte nepoților. De când îl țin minte, avea tot timpul bomboane de 10 bănuți de diferite culori și arome în buzunare. Ni le dădea atunci când ne întâlneam. Acest obicei nu l-a păstrat.
Când era în școală se certă cu directoarea școlii pe care o împinse o dată într-un șanț. A stat închis la poliție câteva zile pentru asta. Periodic se întorcea la poliție pentru diferite mici încălcări care rezultau din rebeliune. Însumat, cred că a stat închis cam o lună. În ultimii ani de școală devenise bun la sport. Mergea la toate competițiile de fugă, aruncat, lupte, gimnastică. Din acest motiv, a fost invitat spre recrutare în armata națională și apoi în armata sovietică. Pe atunci era un privilegiu să fii chemat să te înrolezi în armata sovietică, mai ales dacă erai un moldovean dintr-un sat anonim. A răspuns apelului și peste nici 45 de zile era deja îmbarcat pe vapor. Pe toată durata călătoriei era îmbrăcat în civil. Le-au spus că nu au dreptul să poarte uniforme militare pentru misiune. Nu știau exact unde merg și în cât timp vor ajunge. În burta vaporului erau rachete balistice de rază mică și medie. Mergeau spre Cuba în susținerea revoluției lui Castro.
„Pe 16 octombrie 1962, dimineața, consilierii lui Kennedy îi aduc fotografii. Fotografiile arată construcția de site-uri de rachete în curs de desfășurare în Cuba. … fotografiile U2 au confirmat cele mai mari temeri ale tuturor… conform estimărilor CIA, în săptămâna viitoare, sovieticii vor avea rachete nucleare operaționale la aproximativ 90 de mile de coasta SUA. Aceasta a însemnat potențialele lovituri asupra centrelor urbane americane, care ar putea crea între 80 și 100 de milioane de victime, potrivit lui Kennedy…” (Podcastul lui Dan Carling, episodul întitulat „The Destroyer of Worlds”1).
Bunelul meu îmi povestea cum verificau zilnic rachetele cu diferite substanțe care acționau ca identificatori pentru a depista cazuri de coroziune sau scurgere. După protocol, trebuiau să facă exerciții de simulare a atacului cu pregătirea tuturor componentelor pentru lansare, contra cronometru, și se opreau mereu la etapa de apăsare a butonului. Dacă ajungeau în timp bun la acea etapă, se opreau și dezamorsau rachetele după care le dezmembrau și le puneau înapoi la depozit.
Pe lângă atacurile spionilor americani și a mercenarilor angajați de antreprenorii americani care au pierdut proprietatea privată după revoluție (de regulă businessul procesării trestiei de zahăr), soldații sovietici trebuiau să mai și asiste poliția de la Havana în lupta cu contrarevoluționarii. Soldații din detașamentul său mureau împușcați spontan de contrarevoluționari îmbrăcați în civil care erau imposibil de depistat sau de urmărit.
Incertitudinea în care trăiau soldații era cel mai greu de suportat. Nu știau dacă vor muri împușcați de cubanezii rebeli sau dacă vor muri ca rezultat al declanșării războiului nuclear. Relațiile americano-sovietice în acea perioadă erau la limită și diplomația s-a dovedit impotentă în repetate rânduri. Sovieticii credeau că trebuie să atace SUA înainte ca aceștia să folosească arma nucleară împotriva lor, iar SUA credea că trebuie cu orice preț să oprească URSS din a plasa armele nucleare în coasta continentului nord-american.
Desigur, nu foarte multe s-au schimbat de atunci și până acum. În Moldova anului 2023 trăim o perioadă comparabil de incertă cu amenințări de război nuclear la fel ca în anii ‘60. Conflictul Ruso-American încă e viu și în continuare există victime colaterale. Viața însă își găsește loc în intervalul dintre aceste crize și amenințări geopolitice. Bunelul meu în anii 1960 învăța spaniola, mergea la lecții de step, cânta besame mucho la acordeon, bea bacardi cu lime, mânca mango direct din livadă, lovea șerpii cu patul armei pentru a se apăra când dormea noaptea sub cerul liber, colecționa scoici mari de pe plajă, prindea pește și făcea comerț ilegal cu cubanezii (schimba cămăși pe produse alimentare și trabucuri).
Într-un final, a ajuns acasă. O parte din salariu pentru această misiune l-a colectat personal și altă parte îi venea prin poștă direct bunicii mele. Ea, între timp, lucra la magazinul din Lozova și își construia o carieră în domeniul comerțului. Fusese promovată și premiată cu diferite diplome. În total a adunat un stagiu de lucru de peste 25 de ani în același loc de muncă. Ea spune că nu era ordinar pentru o femeie în acea perioadă să aibă carieră. Era neordinar și de multe ori soții nu le permiteau soțiilor să meargă la serviciu. Ea însă s-a simțit susținută și încurajată de bunelul meu să facă asta.
Revenind din armată, el s-a aranjat ca șofer de tir. Profesie pe care a continuat-o până la momentul ieșirii la pensie. Bunica a lucrat la magazin și în comerț toată viața. Acum nu mai lucrează. A decis să renunțe la serviciu odată cu pandemia. Spune că îi lipsește mult munca la magazin. Era mereu într-un mediu social bun. Comunica cu toată lumea și îi știa pe toți. Îi ținea minte și avea o memorie impecabilă la cifre și mărfuri. Așa e până în ziua de azi. Bunelul meu nu primește pensie de veteran pentru că acea „misiune specială” nu a fost înregistrată oficial ca activitate a armatei naționale a Moldovei. Informațiile despre acel dosar și despre recruții care au participat la acea misiune se păstrează doar la Moscova în arhivă. Acum bunelul a pierdut auzul aproape în totalitate și este greu să mai comunicăm cu el. Unul din felurile în care o facem este prin semne sau prin gesturi. Când bunica vorbește, el o înțelege și ea are rol de traducător pentru noi toți. În unele zile obosește și glumește pe seama lui… apoi ne zice că ajung greu cuvintele la el. Ca la girafă.
Bunelul ține minte cântece de război, le și cântă uneori, recită poezii, ține minte cuvinte în spaniolă, cântece în spaniolă, cântece ale marinarilor, cântece rusești și românești. Este o persoană educată și este contra războiului din Ucraina. Zilele trecute am citit un articol în care o femeie cubaneză povestea despre cum a supraviețuit comunismului și cum a trecut de ocupația sovietică, ca într-un final să fie salvați de americani. De acolo și vine legenda cocktailului Cuba Libre… romul cubanez amestecat cu Coca-Cola cu gust de libertate. Poate pentru localnicii de atunci „misiunea specială” părea oribilă, însă pentru tânărul moldovean care din greșeală s-a pomenit în celălalt capăt al lumii, la douăzeci și ceva de ani, fără certitudinea de a putea reveni vreodată acasă, situația nu părea cu mult mai pozitivă.
La un moment dat, în divizia lor erau 5 persoane. După ce au murit trei dintre ei, ultimii doi rămași scriau scrisori continuu superiorilor. Le trimiteau și la Moscova. Încercau să explice că nu trebuie să se bage în treburile interne ale Cubei. Luptau revoluționari cubanezi cu contrarevoluționari cubanezi și soldații sovietici mureau în schimbul de focuri. După acele scrisori, într-un final a venit ordinul care a cerut armatei sovietice să nu mai colaboreze cu poliția cubaneză în niciun fel. Au reușit să obțină acea mică schimbare, care în timp s-a dovedit a salva mai multe vieți, de ambele părți.
Moldovenii mereu au avut o voce mică într-un joc mare. În prezent, acea voce mică a ajuns să aibă greutate. Curajul de a spune lucrurilor pe nume. Curajul de a crede într-un viitor mai bun. Curajul de a ajuta. Curajul de a răspunde la violență cu compasiune și empatie. Curajul de face lucruri din dragoste și astfel a contribui la un mai bun echilibru.
