De Arcadie Gherasim
Partidele noastre cele liberale s-au luat din nou de piept şi privindu-le sau ascultându-le, mi-a venit în minte să mă întreb cum se înmulţesc aricii.
Pentru că şi ei se plodesc într-un fel cumva. Au şi ei cumva o perioadă de împăcare, de negocieri ca să nu se înţepe şi să nu se rănească în procesul aflat pe agenda acestor negociei. Nu cred că semnează între ei convenţii, protocoale de intenţii sau alte hârtii importante pentru că aricii nu ştiu nici a scrie şi nici a citi şi deaceea pot doar presupune că aceste animăluţe se cred pe cuvânt. Conştientizează cu mintişoara lor aricească importanţa scopului urmărit – continuitatea neamului, perpetuarea rosttului şi marea schimbare care va trebui să intervină în vieţile lor doar aparent inconştiente şi doar aparent individuale. Îşi mai domolesc ţepii, îşi amintesc tangenţele instinctive şi, treaba merge, oameni buni, pardon, arici buni.
Pentru că la oameni e cu totul altceva. Nu mă refer la înmulţirea neamului omenesc ci la modul în care fiiţele pe două picioare sunt în stare să pună în valoare scopul urmărit, de exemplu în politică. Te uiţi la ei şi parcă se aseamănă şi în intenţii, şi în viziuni, şi în scopurile propuse, numai că atunci când vine vorba despre cooperarea eforturilor comune întru realizarea dezideratelor comune – dispar oamenii şi încolţesc ghimpii din ei. Şi se înţeapă, şi se rănesc şi se laudă cu podoabele lor ghimpoase de parcă ar fi nişte aricioi care luptă pentru ultima aricioaică rămasă pe acest pământ. Iar aricioaica, care nu ştiu de ce seamănă leit cu Republica Moldova, îi priveşte ca pe nişte nebuni, aşteaptă să vadă care pe care, iar atunci când ambii pretendenţi se omoară unul pe altul, femela părăseşte câmpul bătăliei şi pleacă la …cine credeţi? – la porcul ghimpos. Pentru că acesta este şi el ţepos, aleargă pe patru picioare, are uin bârlog mai mare şi, la urma urmei, arucioaica poartă în genele ei istorica responsabilitate pentru perpetuarea neamului aricesc. Şi, împovărată de acestă maximă responsabilitate, mai cedează din principii, mai închide ochii la putoarea porcului şi, până la urmă, se lasă pradă iluziei că, cine ştie, poate că dă domnul, are noroc şi din împerecherea cu aranjament poate că vor ieşi până la urmă arici.
Şi abia după un anumit timp de prefaceri fiziologice şi maternale, atunci când constată cu mirare, nedumerire şi dispreţ că a dat viaţă unui arici porcos, pleacă sărmănica spre locul de încăierare a celor doi arici bătăuşi, încearcă să-i resusciteze pentru a-i readuce la viaţă, le plânge de milă şi, vâzînd că încă mai mişcă, îi cuprinde cu o neţărmurită dragoste aricească şi îi mai roagă odată să lase luptele şi să se concentreze asupra misiunii lor de masculi – să contribuie la continuitatea neamului, la perpetuarea valorilor lui, la realizarea dezideratelor comune.
Ariciuoaica este gata să-i primească pe amândoi în inima ei aricească, în mintea ei aricească cea de pe urmă şi în casa ei văduvită. Cei doi bătăuşi liberali îşi vin în fire, o privesc cu mare nesaţ şi afecţiune patriotică şi…ce credeţi că fac? – se prind a pumni din nou şi iarăşi. Iar de după colţ îi priveşte porcul ghimpos. Şi îi încurageză, şi îi incită, şi îi asmuţă unul împotriva altuia, şi se bucură, şi savurează plăcerea de a putea pune din nou gheara ca secera sau copita ca ciocanul pe biata noastră aricioaică şi de a o ademeni cu case, mese, mere, pere şi dulci porumbrele şi de a o folosi din nou pentru perpetuarea şi continuitatea neamului porcesc.
Şi aşa au murit aricii. Iar porcul a rămas şi în continuare la cormuşcă.
