Aveam vreo trei ani. Țineam poalele rochiei ridicate și mă uitam în oglindă. Probabil că mă admiram în vreun fel sau pur și simplu mă bucuram. Bunica mi-a atras atenția că nu e frumos să mă uit în oglindă și să mă laud, că alții trebuie să zică dacă sunt frumoasă. Felul în care mi-a spus-o m-a făcut să-mi fie rușine de faptul că mi-a plăcut de mine.
„Lauda de sine nu miroase a bine” e un refren pe care l-am auzit de nenumărate ori, mai ales în copilărie, în cele mai diverse contexte. Chiar și la școală se învață asta. E parte din educația morală. „Educația pentru modestie” am putea-o numi, chiar abordare transdisciplinară în sistemul formal și informal de educație națională. Cel puțin așa a fost pe vremea mea. Acum am senzația că au lăsat-o ceva mai moale. Părinții și bunicii cel puțin se amuză când copii vorbesc de bine despre sine.
Creierul nu lasă locuri goale. Dacă îi interzici ceva, trebuie să pună altceva în loc.
Și dacă să-ți placă de tine nu-i voie, ce pui în loc de plăcere? Critică? Rușine? Așteptarea aprobării celorlalți? Și dacă ultimele două sunt chestiuni mai intime, critica se poate manifesta în public și cu voce tare, fără limită de cantitate și calitate. De a ajuns să fie atât de generalizată, încât o subînțelege orice moldovean, la nivel non-verbal, în expresia „Eeee, ca la moldoveni!”. Chiar dacă nu știi toate detaliile poveștii, dar auzi „ca la moldoveni” și știi clar că nu-i de bine. O făcut niște politicieni o schemă de corupție? „Ap’ ș normal, ca la moldoveni!” Ș-o muștruluit în public omu’ nevasta, nevasta omu’ sau amândoi și-o dojenit copchilu’? „Ca la moldoveni!” S-o bătut vecinii, soții, părinții cu copchiii sau parlamentarii? „Ca la moldoveni!”. Și-o făcut feciorul prim-ministrului nuntă-n pandemie? „Ca la moldoveni!”
„Specificul național” se perpetuează și în diasporă, unde asociațiile se ceartă între ele, mai pe scurt, nu știi? „Ca la moldoveni.”
Chiar și contextele oarecum pozitive în care se utilizează expresia sunt cu tentă ironică. „O ditamai nuntă și ditamai mesele pline, ca la moldoveni!” cu trimitere la risipă și valori materialiste.
Atunci când se întâmplă lucruri bune în Moldova sau făcute de moldoveni le percepem ca pe excepții, minuni. „Ți-nchipui în Moldova…”, „Chiar ș-un moldovan…” Chiar și de mobilizarea noastră de la începutul războiului ne-am minunat.
De ce am ajuns să avem o părere atât de proastă despre noi din oficiu? Vrem să ne-o luăm nouă înșine pe dinainte ca să nu ne lăudăm? Ca nu cumva, doamne ferește, să nu încălcăm codul moral strămoșesc? Ca să așteptăm veșnic și la infinit aprobarea cuiva din afară??? Să ne spună cineva că suntem bravo cât noi continuăm să ne turnăm zoi în cap la fiecare pas al nostru?
Oare am putea fi capabili să discutăm diversele chestii care se întâmplă în societatea noastră mai obiectiv și mai detașat dacă am descoperi că tot ceea ce avem noi în vedere când spunem „ca la moldoveni” e ca la toată lumea? Și alții au parte de corupție, violență, materialism etc. Nu suntem noi mai bătuți de soartă decât alții. Îmi povestea acum mulți ani cineva din Moldova, stabilită în Viena, cum într-o seară de noiembrie cu ploaie, un autobuz nu a venit conform orarului. La următorul venit toată lumea din stație s-a grăbit să prindă un loc măcar și în picioare. Înghesuială mare la intrare. Înăuntru nervi și replici acide despre rucsacurile din spate, picioarele călcate și picăturile care cădeau de pe vreo umbrelă strânsă. „M-am simțit exact ca la Chișinău”, mi-a spus prietena. „Atunci am înțeles că oamenii sunt peste tot aceiași dacă îi pui în aceleași condiții”, a concluzionat ea.
