De Arcadie Gherasim
Pe arena europeană se produc mutaţii ce ar putea să degenereze într-o nouă confruntare „rece" dintre ceea ce a fost cândva URSS şi ceea ce reprezintă azi Occidentul plus ţările est-europene scoase din mâinile Rusiei. Cel puţin două indicii vin să arate că un astfel de scenariu este unul destul de posibil.
Primul indiciu. Uniunea Europeană, presată de criza economică gravă, extenuată de prezenţe militare peste graniţele sale, discreditată de noile state-membre ce au fost acceptate cu mari rezerve în comunitate, ameninţată de islamismul radical şi de un eventual deficit de hidrocarburi livrat din regiuni cu regimuri relativ mai previzibile, îşi reface în prezent politicile pe care le-a promovat pe picior larg în ultimele decenii şi se retrage în matca preocupărilor strict continentale. Această readaptare a UE la implicări mai domestice întru prosperarea europenilor necesită efort şi bani, retrageri de pe unele poziţii cucerite cu nonşalanţa vremurilor bune, cedări pe segmente care acum un deceniu păreau intangibile. UE este silită de evenimente să abroge tonul ultimativ la adresa Rusiei şi chiar să părăsească în grabă foste republici sovietice pe care a mizat recent la crearea coridorului de securitate dintre Occident şi Rusia. NATO a dat primul semnal de revenire acasă de peste mări şi ţări şi acest lucru, evident, riscă să afecteze frăţia euroatlantică.
Al doilea indiciu. Administraţia de la Kremlin a izbutit să profite la maximum de problemele Uniunii Europene. Mizând pe spiritul velicorus al populaţiei sale, dar şi pe o diasporă pe care a încurajat-o într-un mod exemplar, actuala administraţie de la Moscova a ştiut să combine criza economică grava care a afectat-o şi crizele generate de rateurile diplomatice americano-europene pentru a recuceri teritoriile sale de interese geopolitice. Kârgâzstan, Ucraina, Armenia sunt doar câteva exemple prin care conducerea Rusiei a demonstrat că se bucură de întregul sprijin din interior pentru a-şi realiza scopurile de extindere pe întregul spaţiu al ex-URSS, ruşii preferând lipsurile provocate de criză doar pentru a-i ajuta pe consângenii lor din vecinătatea imediată. Mai ales dacă este vorba de implicarea armată, foarte mobilizatoare pentru un popor care s-a impus întotdeauna doar prin forţă…
În acest context, vizita preşedintelui Dmitri Medvedev la Kiev şi declaraţiile pe care le-a semnat împreună cu Ianukovici vin să demonstreze Occidentului că politica rusismului este mai eficientă decât orice declaraţie universală a drepturilor popoarelor. O creatură a acestei politici este şi republica separatistă transnistreană care, iat-o luată în calculele lui Medvedev şi Ianukovici, într-o declaraţie separată. La prima vedere, este o declaraţie binevoitoare la adresa Republicii Moldova, doar că e… făcută şi semnată fără ca actuala conducere de la Chişinău să cunoască măcar conţinutul documentului. Fapt ce vine să demonstreze că Tiraspolul e tratat de Kremlin şi Kiev ca un cap de pod sau ca un cal troian testat cu brio în Ucraina.
Reprezentanţii coloanei a cincea de la Chişinău, în frunte cu Voronin, au şi lansat declaraţii anti-occidentale şi au anunţat proteste care vor semăna mult cu cele de la Kiev. La Tiraspol se vehiculează ideea unei destabilizări a situaţiei de la Chişinău. Astfel, după cum spuneam, se re-conturează o nouă linie a frontului „rece".
